Pentru prolificul critic literar ȘTEFAN VIDA MARINESCU anul 2020 a fost unul fast din moment ce „din solidaritate (de breaslă)”, dar, mai ales, din dorința „de a promova și spiritul sudist”, conform propriei mărturisiri, a publicat trei cărți dedicate unor scriitori teleormăneni trecuți în lumea celor drepți („Post-Scripta-itinerar critic”), unor poeți aflați încă în deplinătatea puterii lor creatoare („anti-scleroza Metaforei, o antologie critică de poezie”) și, nu în ultimul rând, unor filologi, critici sau istorici literari („Cvintetul empatic-antologie critică”), toate la Editura „SemnE”, cel din urmă fiind un „corolar și reverență, într-un cvintet exegetic, ca reuniune creatoare de filologi”, având în vedere preocuparea lor pentru „certe valori românești și universale” (afirmație din care am împrumutat și titlul cronicii mele).
Structura ultimului volum este cea cu care ne-a obișnuit deja în cele anterioare, cuprinzând o notă biobibliografică, texte alese (propuse de autorii respectivi) și interpretarea critică a cărții/cărților din care au fost extrase, sintetică, așa cum menționează într-o postfață intitulată „Empatia creatoare”: „Grila interpretării critice se dorește fecundă, în (și de) actualitate, ecoul…controlat al textelor generând o sinteză subiectivă, dar argumentată, excluzând orice ingerințe critice «perturbatoare»”.
Cel mai cunoscut și mai titrat critic literar dintre cei cinci care constituie subiectul exegezelor din „Cvintetul empatic” (membru al ASPRO, al AZR și, mai cu seamă, al USR, Filiala Pitești) este Al. Th. Ionescu, observator și comentator avizat al prozei scurte optzeciste („Aventura prozei scurte în anii ’80”), volumul surprinzând diverse puncte de vedere asupra evoluției acestui gen în literatura română, autorul accentuând „funcția terapeutică de peste valoarea estetică a prozei anilor ’60”.
Dintre prozatorii acestei generații, Al. Th. Ionescu acordă o atenție deosebită lui Mircea Nedelciu, „nume de rezonanță dincolo de generații, de promoții, de serii, de grupuri”, căruia îi dedică o monografie cuprinzând, pe lângă notele biobibliografice, „texte teoretice ale subiectului […], o antologie de 6 texte și un mic dosar al receptării critice”, o preocupare mai amplă constituind-o romanele prozatorului despre care autorul scrie „în concentrări și rezumări elocvente”, în centrul cărora se află „eroi de prim-plan, subliniind metoda, stilul” acestuia.
Un „subiect abordat didactic” de criticul Al. Th. Ionescu îl reprezintă lirica bacoviană într-o ediție a operei poetului („George Bacovia, Poezii”) publicată sub îngrijirea sa și însoțită de un comentariu personal („Bacovia, de la simbolism la decadentism”), în care prezintă „teme, motive, tehnici simboliste transgresate către expresionism, cu nuanțe (fără culori) generând decadentism, anti-retorică romantică”.
Profesoară de limba franceză la un liceu roșiorean (și traducătoarea unui interesant volum despre aeronautică), Aurelia Petrescu este autoarea unui amplu „eseu analitic axat pe limbajul teatral”, „Proliferarea în teatrul lui Eugène Ionesco”, în care sunt surprinse „considerații pertinente despre teatrul lui Ionesco […], fără a neglija factorul biografic care va marca opera (cu detalii de preț, precum: sentimentul timpului și ideea morții)”.
Criticul-antologator apreciază aportul autoarei la cunoașterea operei ionesciene și a receptării acesteia de-a lungul vremii. În construcția eșafodajului analitic, autoarea utilizează punctele de vedere ale lui Eugène Ionesco, mai ales pe cele privitoare la limbaj, la realizarea și explicitarea noțiunii de „proliferare”, văzută ca „procedeu teatral uzitat” de dramaturg „pentru a-și materializa angoasele și obsesiile”, procedeu exemplificat prin „replici, scene angoasante” din piesele ionesciene. Revelând capacitatea de analiză a unui aspect specific operelor ionesciene, criticul scoate în evidență faptul că „eseul Aureliei Petrescu bate monedă pe proliferarea ce atrage moartea, magnetic și fatalist, o salvare fiind zborul…iluzoriu”, fiind un eseu „de esență, de interes, așa cum este și teatrul lui Ionesco”.
O altă profesoară de limba franceză la un colegiu național din Alexandria, Emilia Stroe, poetă („Destin românesc”), prozatoare (trilogia romanescă „Trecători prin lumină”, și volumul de proză scurtă, „Un ideal de eternitate”), eseistă („Sufletul din cuvânt”) intră în vederile criticului antologator cu o lucrare „de impact metodico-didactic” în limba franceză, „La lecutră plurielle de la poésie moderne”, „investigând polisemia funciară a textului poetic”. Prezentând, sintetic, conținutul capitolelor studiului Emiliei Stroe, „teoreticiană de finețe”, criticul apreciază modul de abordare a unor noțiuni (isotopie, operă deschisă, discurs, semiotică, sistem secund, poetică și poietică), făcând apel la teoreticieni străini și români, exemplificând partea teoretică prin texte aparținând unora dintre poeții francezi reprezentativi. Criticul este de părere că lucrarea este „un studiu pasionant, al unei distinse profesoare, cu multe virtuți analitice și cu o bibliografie bogată și obligatorie”.
O „descriere romanescă balzaciană” realizează filologul, prozatorul (autorul romanului „Un urs în oraș” și al unui volum de proză scurtă „Compunere cu început dat”), eseistul, publicistul și traducătorul Mihai-Athanasie Petrescu, profesor de limba engleză la un liceu din Roșiorii de Vede, în lucrarea „Statutul descrierii în opera lui Honoré de Balzac”, selectată de criticul-antologator dintre cele peste 13 volume (personale sau în colaborare). Autorul eseului „insistă, în cartea sa, asupra statutului descriptiv balzacian, în mod gradual, pornind de la generalități (balzaciene) privind descrierea narativă”.
Ceea ce este remarcabil la eseist este acribia cu care prezintă toate elementele decorului, ale peisajului arhitectonic, „relevând – monografic – imaginea, starea locului, atestând în romancier un cronicar omniscient, un narator fidel” al vieții și preocupările oamenilor din diverse localități în care se petrece acțiunea din romanele lui Balzac. Apar, astfel, descrierea clădirilor și a interioarelor, portretele fizice și morale ale personajelor (dovezi ale unor „calități de caracterolog”), vestimentația acestora care atestă „caracterul” lor, un inventar numismatic, toate „sugerând cadrul exact, ferm, al realității epice” din proza romanescă balzaciană.
Apreciind eseul lui Mihai-Athanasie Petrescu, criticul îl consideră „un studiu merituos, o sinteză […] excelând în detalii și portrete” al unui autor „înzestrat în materie (de literatură franceză, de analiză pe text)”, lucrare care se adaugă celorlalte volume din „creația epică (umoristică și satirică) ori publicistică”, toate fiind „de substanță în orice ipostază și nu ca «jonglerie» în ale scrisului”.
Și acum, last but not least, nu pot trece cu vederea faptul că și una dintre cele cinci cărți ale mele de istorie și critică literară, „Caragiale, mereu viu”, i-a atras atenția criticului, fiind convins că, dincolo de faptul că atestă „ideea că omul Caragiale concurează cu Scriitorul”, eseul „are menirea de a-l descoperi pe Caragiale în ipostazele de creator, de «pater familias», de apărător (și de slujitor, am îndrăzni) al limbii române, dar și în relația sa cu școala”, iar, „după fiecare «poziție» istorico-literară, N. Dina inserează note bibliografice, cu acribia-i cunoscută”.
Făcând o trecere prin capitolele eseului, criticul consideră că acesta este „o carte utilă, o incursiune relativ rebelă în viața și (mai puțin) în opera unui mare creator român”. „Clasicul și modernul Ion Luca Caragiale” este „readus pe tapet de un spirit delicat și documentat”.
Iată, deci, încă o carte în care, conform propriei afirmații, Ștefan Vida Marinescu își face „un mic titlu de glorie a citi și a scrie, a te ocupa, constant, de creația unor sudiști”, lista acestora cuprinzând „nume consacrate, deja, în aria exegezei moderne. Sau, cel puțin, a Sudului cultural”. NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
