O PRIVIRE DE ASAMBLU
În dorinţa noastră neostoită de a cunoaşte lumea văzând-o „cu ochii noştri”, nu putea să lipsească o experienţă trăită într-un loc unic pe planetă, numit adesea fenomenul Las Vegas, capitala statului american Nevada. Pentru fiica mea. Andaluza, nepoata, Mara-Elena, ginerele, Tibi şi pentru mine, visul acesta ni s-a împlinit în timpul celor opt zile şi opt nopţi în vara acestui an, 2013. În mijlocul lunii iunie, pe căldura cea mare a verii, am ajuns în aeroportul din Los Vegeles, după o călătorie mai puţin confortabilă faţă de ceea ce era cu câţiva ani în urmă. Înmulţindu-se călătoriile cu avionul, ca tot ce se foloseşte mult, se perimează. În aeroport am făcut ochii cât roata carului pentru primele impresii. Am fost introduşi rapid în atmosfera oraşului prin reclame uriaşe pe ecrane ultraplate. După primii paşi, ne-au “salutat” primele “the slot machines”, care ne-au fulgerat fiecăruia câte un gând: Tibi: “maşini de tocat banii”; Mara (care abia împlinise vârsta de 21 de ani cand ţi se permite participarea la jocurile de noroc): “în curând voi încerca şi eu să văd ce gust au; eu: “era de aşteptat, primul şi ultimul pas pe care îl faci în Las Vegas e la jocurile de noroc, ele l-au făcut celebru, ele formează emblema oraşului”, numai Andaluza şi-a spus părerea cu glas tare: “ia te uită, le-a pus aici ca să-şi ia rămas bun cei care au jucat tremurând din tot corpul cuprinşi de febra jocului de noroc” şi sublinia această patima cu gesturile ei. Şi nu ne-au trebuit multe zile până să ne încercăm ţi noi norocul în faţa acestor atractive diavoleşti maşinării de tocat banii. Am jucat doar ca să îi simţim gustul, nu se făcea din partea noastră să le întoarcem spatele ca şi când n-am fi călcat pe tărâmul dominaţiei lor absolute. Toţi patru am pus la bătaie doar 25 de dolari. Pentru consideraţia pe care am arătat-o acestor maşini, ele ne-au răsplătit şi am încheiat experienţa cu un mic noroc, de aproape 40 dolari. Eu am fost cea mai norocoasă, jucând cu 5 dolari am câştigat alţi 35 şi am simţit cum un succes de început, te poate îndemna să încerci mai departe, ca o adevărată chemare a hăului, dar m-am oprit la timp. Poate mi-am oprit norocul, mai ştii!!! Îmi venea să întorc gândul şi pe partea diavolească a ademenirii, dar mi-au venit în minte lecţiile dramatice ale celor căzuţi în această patimă.
După ce am închiriat o maşina, ne-am instalat într-un apartament confortabil şi elegant. Când să ne lăsăm maşina la garaj, am avut un moment amuzant. Am fost întâmpinaţi de unul dintre angajaţii hotelului îmbrăcat elegant în uniformă şi ne-a cerut să îi predăm maşina şi cheia. Noi de colo am sărit la protest imediat, nu greşisem cu nimic. A trebuit să avem o mai lungă conversaţie ca să înţelegem că hotelurile aveau serviciul numit VALET, acela de a-ţi parca maşina în uriaşele lor garaje întinse pe mai multe hectare în care de-a dreptul te poţi pierde. Şi apropo de garaje, pot spune că nicăieri în lume nu există vreun oraş cu un număr atât de mare de garaje, cam din cinci clădiri, una putea a fi un uriaş garaj. Explicabil, dacă ne gândim că Las Vegasul atrage anual aproximativ 37 milioane de vizitatori din întreaga lume. Şi dacă locurile de “dormit” ale maşinilor sunt impresionante ca numar, este de aşteptat ca şi numarul locurilor de dormit al oamenilor, hotelurile, să fie de-a dreptul impresionant, atingând cifra de 150.000 de camere de hotel în întreg oraşul. N-am văzut în viaţa mea hoteluri aşa de mari ocupând câte o suprafaţă pe mai multe hectare. Unul dintre cele mai mari hoteluri din lume, MGM Grand (Metro Goldwyn Mayer) are peste 5.000 de camere. Construit cu 20 de ani în urmă, în 1993, deşi a costat peste un miliard de dolari, l-au renovat numai peste şase ani, folosindu-se alte uriaşe sume. Dar ce să mai vorbim… câte nu ne-a fost dat să vedem aici din cele ce nu mai văzusem noi…
Localnicii îi spus oraşului lor simplu, Vegas, dar când vorbeşti despre el ca vizitator, nu-i poţi pronunţa numele fără a-i adăuga şi câteva caracteristici dintr-un şir foarte lung care i se atribuie: capitala de distracţii a lumii, oraşul luminilor, al ispitelor, al marelor speranţe, al pierzaniei, oraşul oraşelor, oraşul măririlor şi decăderilor, oraşul păcatelor, oraşul-rai, oraşul spectacol al creaţiei arhitecturale, oraşul celor mai mari posibilităţi, oraşul tuturor marilor atracţii ale lumii, etc… Dar, oricum i-ai spune, impresia generală este aceeaşi, un oraş copleşitor, plin de dinamism.
Aşa cum se impune când pleci într-un loc pe care vrei să-l cunoşti, despre Las Vegas am cules câteva informaţii necesare pe care să aşez impresiile de la faţa locului aşa cum mi-au trecut prin faţa ochilor, prin puterea mea de înţelegere şi strecurate prin pânza vibrantă şi mereu schimbătoare a emoţiilor.
Numele de Las Vegas a fost dat de Antonio Armijo care înseamnă în limba spaniolă pajişte sau păşune. Oraşul a fost fondat în plin deşert în anul 1911, deci este unul din cele mai vechi oraşe ale Americii. Dar vechiul Las Vegas a început să se dezvolte rapid din anul 1931, odată cu legalizarea jocurilor de noroc. Dacă celelalte state ar fi permis şi ele aceleaşi libertăţi, oraşul Las Vegas n-ar mai fi avut aceeaşi evoluţie. Jocurile de noroc i-au adus faima, dar şi 6.1 miliarde de dolari anual. E recunoscut şi pentru multiplele posibilităţi de distracţie sau relaxare, dar şi pentru faptul că te poţi căsători sau divorţa aici foarte uşor şi foarte repede. Pentru căsătorii, te întâmpină la tot pasul capele anume construite. Trecând printr-unul din hotelurile uriase cât un oraş, am vazut şi noi o căsătorie religioasă făcută în văzul cui voia să vadă, în faţa unui altar al unei capele construită pe o stradă din interiorul hotelului.
La început, oraşul era puţin cunoscut, dar pe măsură ce a căpătat o creştere impresionantă, iar ritmul de dezvoltare a devenit nemaîntâlnit în alte oraşe sau chiar ţări, Las Vegas s-a transformat în oraşul râvnit de multă lume. În fiecare an, aproximativ 50 de mii de oameni se stabilesc aici şi la fiecare 24 de ore se construiesc noi clădiri. Asta a făcut ca de-a lungul timpului să atragă nume mari precum Elvis, Frank Sinatra sau Liberace, Celine Dion…
De la primul contact şi până am plecat, ne-au întâmpinat noutăţile, însoţite mereu de uimirea şi surprinderea noastră, dar şi de regretul că multe au rămas pentru noi închise în tainiţa aşteptărilor. Deşi eram pregătţi să întâmpinăm aspecte-surpriză, totuşi mulţimea noutăţilor a devenit copleşitoare. Nu-ţi dau răgazul nici să-ţi tragi sufletul. De la cele mai mici şi aparent neînsemnate “găselniţe”, până la urieşimi uluitoare, multe ne tăiau răsuflarea. La prima ieşire ne aşezasem la o masa într-o cofetărie şi în timp ce ne sorbeam cafeluţa, Andaluza îmi arată un dreptunghi desenat cu dungi roşii pe tăblia mesei. “Ştii ce este acest dreptunghi? Aici poţi să îţi pui telefonul la încărcat în timp ce îţi bei cafeaua”. “Poftim de vezi ce nici nu-ţi poate trece prin creanga minţii”, i-am răspuns eu cu ochii fixaţi pe acel nebăgat în seamă dreptunghi desenat pe masă. Am privit cu atenţie şi cu admiratie multe astfel de “invenţii”, Aruncându-mi privirea pe fereastră, m-a încântat ca pe vremea copilăriei cand mi-aducea Moş Crşciun câte o jucărie, un fel de trenuleţ cu un aspect oarecum de jucărie care mergea pe o şină deasupra noastră pentru a face legătura între marele hoteluri, numit MONORAIL. Şi cu toate că îl mai văzusem şi în alte părîi, nu am putut să nu-mi zic iarăşi în gând, ba chiar şi cu voce tare: “americanii ăstia îşi ţin la înălţime rangul tehnicii, nu le scapă niciun aspect”. Şi cu această impresie despre americani am început şi această vizită şi cu ea am şi încheiat-o şi încă o păstrez, fiindcă răsturnări de situaţii nu apar la cotitura străzii.
Cunoşteam din filme, din reproduceri, de la TV, din literatură că atracţia principlală o constituie în Las Vegas un bulevard, nu prea mare la prima vedere… dar când am luat la pas cei şase-şapte kilometri, altfel l-am simţit. La anumite ore, aglomeraţia e atât de mare, încât nu mi-am putut abţine un zâmbet văzând politiştii în pantaloni scurţi pe biciclete. E cunoscut cu numele Las Vegas Strip, “fâşia”, încărcat de lumini şi zgomot. Aici sunt concentrate cazinouri, magazine, hoteluri şi o mulţime de clădiri care mai de care mai spectaculoase. Bulevardul acesta nu face parte din oraşul propriu zis, din The City of Las Vegas, altfel o localitate ca şi altele specifice USA, dar cu propria ei identitate. În schimb, “fâşia” aceasta, ocupă spaţii mari în părţile sale laterale, terminându-se cu nişte locuinţe mai mici, construite pentru cei care au servicii în Las Vegas Strip.
Impresia pe care ţi-o lasă de la bun început este aceea că totul a fost construit pe o anume idee fundamentală: munca e muncă, viaţa trebuie să se scurgă pe coordonatele fundamentale de când e lumea şi pământul, în localitatea destinată vieţii de toate zilele, iar distracţia este un aspect lateral al vieţii în care să dai iama, chiar şi ieşindu-ţi din propria-ţi piele, ca apoi să revii cu bunăcuviinţă la rosturile tale. Aşa că, atracţiile pentru distracţie sunt înafara oraşului, ca şi când ar avea grijă să nu tulbure viaţa cotidiană a locuitorilor. După muncă, poţi să calci alături, la propriu şi la figurat şi apoi să te reîntorci cu poftă de muncă şi de viaţă trăite după normele impuse de bunul mers al vieţii. De aceea, este o vorbă foarte vehiculată aici “WHAT HAPPENS IN VEGAS STAYS IN VEGAS”, în traducere liberă: ‘ce se petrece în Las Vegas, trebuie să rămână în Las Vegas’, cu alte cuvinte, când ieşi din această zona, trebuie să redevii ce ai fost înainte şi să uiţi ieşirea din propria-ţi piele.
Şi, apropo de identitatea oraşului propriu-zis, care este cu totul altceva decât bulevardul marilor distracţii. Ne-a plăcut şi orasul în sine cu “alura” sa proprie. Multe clădiri specifice acestui oraş sunt de o rară frumuseţe şi deosebit de interesante, dar cel mai mult ne-a atras atenţia o clădire construită pentru a marca o caracteristică a spatiului lor, căldura teribilă. Clădirea aceasta, construită parcă din metal argintiu, are o parte care pare topită de căldură şi apartamentele curg la pământ. Ne-am închipuit că această clădire “topită” de soarele torid al deşertului ar putea fi un muzeu, dar nu, am aflat că este un spital.
Curând de la sosire a început să se închege şi o altă părere, una ceva mai diferită de ceea ce credeam eu ca este Las Vegas Strip. Aerul care stăpâneşte întreg acest spaţiu de distracţii nu are impurităţile unei lumi scăpate de sub control, a libertinajului sau a lipsei de msură în comportament, dupa cum ai crede c-ar putea fi efectul libertăţii de care te bucuri aici. Cei care scapă hăţurile pornirilor excesive au spaţii rezervate, ferite de ochii trecătorilor. Alcolicii, drogaţii, sau excentricii apar pe străzi spre ziuă şi nu sunt lipsiţi de supraveghere. Eşti liber să faci ce vrei, dar să nu-ţi superi semenii. Eu îmi închipuiam un spaţiu cumva al dezmăţului, oricum un spaţiu de distracţii în care nu este recomandat să vii în cuplu, dar am constatat că aspectul este altul. Pe stradă sunt cupluri de toate vârstele, dintre care, nu puţine, sunt cele cu copii, ori cu persoane aflate la vârsta a treia. Deşi eu am trecut graniţa celor 80 de ani, m-am încadrat cu multă satisfacţie în acest spaţiu, cu bunăcuviinţă, respect şi admiraţie pentru tot ce am ales din mulţimea de oferte ale oraşului.
Dar pentru ca distracţia să satisfacă pe toţi vizitatorii şi toate gusturile, să rămână cu amintiri de neuitat, să ajungă la înălţimea celor mai mari aşteptări, bulevardul a fost construit în aşa fel, încât s-au concentrat aici atracţii dintre cele mai spectaculoase şi mai diverse puse la dispoziţie 24 de ore din 24, din care fiecare îşi poate alege conform firii sale, după cât îi permit buzunarele şi puterile fizice şi psihice. Aici freamată o competiţie nestăvilită pentru ceva nou care îţi primeneşte fiinţa şi mai ales în cazinouri eşti tratat ca un om important, indiferent cine eşti. Mi-amintesc că în urmă cu câţiva ani, în timpul unei vizite în America, am petrecut câteva zile de-a dreptul minunate într-un astfel de cazino în New York şi la plecare am simţit cum mi se inoculase o anume stare de spirit, îmi crescuse mult încrederea în mine, credeam că totul mi se cuvine şi privită de la distanţă, mi s-ar fi apus ca prea mă consider “cineva”. Până să îmi ocup locul mai modest a ceea ce mi se cuvenea în realitatea cotidiană, mi-au trebuit iarăşi câteva zile. Cazinourile toate sunt astfel făcute ca să capeţi încredere în tine, dar dacă te implici mai mult, începi să-i înţelegi mai bine pe marii perdanţi care arătau indiferenţă în faţa dezastrului la jocuri şi când ajungeau acasă îşi puneau pistolul la frunte.
Ca să ştii ce să alegi, trebuie să te informezi bine în prealabil şi să iţi faci un plan bine stabilit. E recomandabil să începi pe când se lasă seara, când aerul începe să clocotească de viaţă. Noi am început să facem o lungă plimbare pe jos pe această faimoasă stradă, Las Vegas Strip, ca să admiram dintr-o privire generală reclamele celor mai multe şi mai luxoase cazinouri din lume, a restaurantelor elegante, a celor mai faimoase magazine care îşi expun luxul exorbitant în lumina puternica a reflectoarelor. Cred că cel mai puternic ne-au impresionat uriaşele hoteluri cu spaţii uneori de mărimea mai multor hectare de teren, nişte reproduceri ale unor părţi componente din marile oraşe ale lumii: Veneţia, Roma, New York, Luxor, Paris, Hollywood, iar numele lor îţi spun în ce parte de lume te găseşti.
Peste tot WC-urile au interioare foarte frumoase, de un rafinament deosebit, cu multe oglinzi frumos înramate, bine luminate, cu flori părând proaspat aduse din grădină, cu o desăvârşită curăţenie, rafinat parfumate, cu muzică discretă şi ca peste tot în America şi Canada, cu intrarea gratuită.
Trebuie subliniat simţul turismului foarte dezvoltat al americanilor. Chiar şi aici unde luxul pare a fi extravagant, găseşti şi preţuri pentru toate buzunarele, atât în ceea ce priveşte cazarea, mâncarea, cât şi tot ce ţine de infinitele posibilităţi de distracţie. Nu de puţine ori ţi se oferă diferite atracţii sau spectacole gratuite, aşa cum este chiar cea mai renumită atracţie, spectacolul oferit de Fântânile din faţa hotelului Bellagio.
Pentru că Las Vegas-ul ne-a impresionat atat de puternic ca oraş al oraşelor, am reuşit să vizităm totuşi câteva, fiindcă a trebuit să rezervăm timp şi pentru împrejurimile Las Vegasului, locuri unice în lume, dar şi pentru un spectacol de divertisment sau chiar şi pentru distracţia în faţa aparatelor ca să chibiţăm sau să ne încercăm norocul, dar şi să gustăm din bucuria altor distracţii. Pentru a gusta cum se cuvine savoarea acestui oraş, cred că ai nevoie cel puţin de două luni în care să nu dai prea multă odihnă picioarelor. Totuşi, în fiecare zi am reuşit să vizităm câte unul din marile hoteluri, acele copii aduse la perfecţiune ale unor părţi din marile oraşe ale lumii.
2. LAS VEGAS VĂZUT DE MAI APROAPE
Când am intrat în fiecare din orasele vizitate, am simţit că am ajuns într-o altă dimensiune, într-un spatiu temporal paralel cu cel pe care îl trăim în viaţa noastră cotidiană. Fiecare oraş se deosebeşte fundamental de celelalte, fiecare are o atmosferă specială. Aceste reproduceri aduse la perfecţiune, într-adevar ne-au creat impresia că ne aflăm într-o lume fascinantă, căci nota generală a acestei lumi din Las Vegas este tocmai aceasta, fascinaţia. Atât în interior, cât şi în preajma lor, obiective turistice care-l reprezintî, aerul şi atmosfera acelei lumi ne-au încadrat imediat în universul acelei lumi. Viaţa şi specificul oraşului sunt subliniate de culori şi lumini, care încântă orice vizitator. Ne-am plimbat în interior pe spatii intinse în care se aflau clădiri cu mai multe etaje, pomi, grădini, spaţii publice, cu alei mărginite de felinare, cu străzi pavate cu pietre aduse chiar din acel oraş şi pe deasupra capului o imensă cupolă care acopereă totul imitând cerul pictat în albastru deschis cu soare şi norişori răzleţi pictati în alb, ori noaptea cu stelele sclipind şi ele în feeria de lumini care cuprinde tot spaţiul.
După vizitarea mai multor magazine şi după plimbarea pe mai multe străzi, ne mai odihneam picioarele aşezându-ne la câte o cafeluţă, ori când ni se făcea foame, ne îndestulam cu produsele specifice ce ni se oferau simţind că aparţinem şi noi, de ce nu, acelei lumi. De multe ori, plimbandu-ne, ne-am pierdut noţiunea timpului şi a locului unde ne aflam. Aşadar, o întreagă lume am putut găsi într-un singur oraş.
Printre primele obiective propuse pentru vizitat au fost FÂNTÂNILE din faţa hotelului Bellagio, considerate cea mai mare atracţie a oraşului care încântă milioanele de turişti sosiţi aici în fiecare an perindându-se pe marele bulevard. Ajungând în apropierea acestor fântâni, am simţit cum atmosfera mi-a creat senzaţia de uşoară ameţeală ca după un pahar de şampanie. Era o altfel de trăire decât cele oferite de frumoasele fântaâni din Barcelona, Milano sau Versailles. Spectacolul de aici, un show grandios, e realizat de peste 1000 de fântâni arteziene construite pentru uriaşa sumă de 1 miliard de dolari, aflate pe un lac artificial de peste 3 hectare şi e usor să înţelegem că se ridică la înălţimea aşteptărilor. Am putut aprecia mărimea lor şi mai bine când într-o pauză, a sosit o barcă din care a coborât un scafandru şi a intrat în apă. Barca ne-a părut o jucărie de hârtie şi oamenii nişte păpuşi mai mari. Spectacolele sunt adevărate reprezentaţii de muzică şi lumini care subliniază jocul apei tâşnită până la 460 metri înălţime într-un dans al valurilor sincronizate cu muzica interpretată de celebrităţi şi cu spectacolul de lumini şi culori. Apa fântânilor explodeaza odata la jumătate de oră, zilnic, intre orele 3 si 8 seara, iar între ora 8 si 12 noaptea, spectacolul are loc la interval de 15 minute şi dureaza cam 5 minute. Fascinaţia acestui spectacol ne-a atras aproape zilnic prin faţa lui, degeaba trecusem vizitarea lui doar înt-o zi. De câte ori am trecut şi câte cântece şi spectacole am văzut, nu s-a repetat nici un cântec. Lista lor de cantece este destul de lungă, pe website-ul lor sunt puse 30 de cantece acum, dar acestea se mai schimbă. De fiecare dată în faţa acestui spectacol ne simţeam parcă într-o altă lume.
Am avut în plan multe de vizitat, dar nu de puţine ori ne duceam cu o anume intenţie şi planul era dat peste cap, fiindcă în cale ne apărea câte o atracţie căreia nu-i puteam pune împotrivire. Ba ni se întâmpla să ne facem chiar şi planuri “de atac” diferite. Mara si Tibi s-au dus să-şi ia zborul în roller-coaster-ul din hotelul New York. Acolo sus, în câteva secunde de pauză au văzut împrejurimile Las Vegasului până la distanţe de mai mulţi kilometri şi brusc a urmat căderea în gol până aproape de etajul întâi, însoţiţi de ţipetele în delir ale celor care trăiau acest moment ca fiind ultimul din viaţa lor. Andaluza şi cu mine ne-am plimbat prin zona care este o copie a cartierului Greenwich Village, ne-am uitat la statuia libertăţii, la podul Brooklyn, pe care l-am stărbătut în realitate cu piciorul, iar aici, tot încercând să vedem cum urcam pe el, ne-am dat seama ca este doar o clădire pentru a prinde mai bine arhitectura oraşului, dar nu se putea străbate cu piciorul, deci am plecat pe jos să colindăm, să vedem câte ceva din minunăţiile care ne înconjurau. Şi aşa am ajuns iaraşi la minunatele fântâni din faţa hotelului Bellagio.
În plimbările noastre, unde eram în continuă mirare precum Alice în ţara minunilor, am avut parte de un alt tablou minunat. Din cauza aglomeraţiei, străzile nu se pot traversa uşor, deci s-au construit poduri şi pasarele peste bulevardul aglomerat. Chiar şi traversatul, plimbarea pe o pasarelă este un spectacol în sine. Adesea am stat şi am privit strada luminată chiar din mijlocul ei, o perspectivă pe care n-o poţi uita. Când închid ochii, se perindă pe dinante-mi şi această imagine care îmi da impresia că face un stop cadru. Pe lângă aceste poduri şi pasarele erau, în fiecare parte a lor mici spectacole ale unor acrobaţi sau cântăreţi talentaţi, care îşi încearcau norocul. Am văzut câteva din aceste spectacole de stradă gratuite, asa cum întâlneşti la tot pasul. Am poposit pentru a ne trage puţin răsuflarea lângă un grup de tineri care ne-au prezentat diferite sărituri.
Când am ajuns acasă am adormit într-un vălmăşag de impresii peste care dominau imaginile fântânilor şi imagini de pe pasarelă ce mă transportau în lumea viselor de neînchipuit. În ziua următoare nu mai aveam răbdare până să ne întâlnim cu misticul lumii egiptene vizitând LUXORUL. Acest hotel are forma unei uriaşe piramide şi bineînţeles un Sfinx la intrare. Din vârful piramidei pleacă în sus un fascicul de lumină, care noaptea se vede din Los Angeles, la distanţă de 450 km. Acest fascicul este un punct de referinţă pentru aviatori. Interiorul cazinoului este în stil egiptean, plin de coloane şi statui exact ca în modelele originale: Nefertiti, Tutenkhamon, al zeului Horus, Amon, Ra cu Cobra înaripată.
Spaţiul interior este extrem de mare, un adevărat oraş într-un oras. Uriaşa piramidă e o elegantă construcţie din sticlă neagră şi cu marginile luminate. Aici nu pătrunde lumina zilei, încât poţi să te aşezi la jocurile de noroc şi să te rupi complet de realitate. Îndată ce intri, simţi că te ameteşte spaţiul prin dimensiunea parcă fără sfârşit. Când intri în el, ai nevoie de indicatoare care să te ajute să mai poţi ieşi, altfel te poţi învârti la nesfârşit prin piramidă. Mi-am imaginat pentru un moment cum ar arăta acest interior dacă s-ar întâmpla în mod neprevăzut o pană de curent mai lunga şi m-am cutremurat.
In mijloc este plasat cazinoul absolut uriaş, fără niciun fel de pereţi care să-i delimiteze amplasarea, ca de altfel, mai în toate cazinourile. Zgomotul aparatelor ne-au întâmpinat chiar de la intrare şi ne-au urmărit peste tot ca un fel de muzică de fond. Pe partea interioară a pereţilor piramidei sunt coridoarele, iar în sus balcoanele din care se intră în cele 5.000 de camere ale imensului hotel. Impresia este una neobişnuită, aceea că vizitatorii dorm în interiorul piramidei. În rest şi în acest hotel, la fel ca în toate celelalte hoteluri sunt magazine, restaurante, buticuri. Am mâncat acolo la prânz. Restaurantul era mare, elegant, curat. Un chelner ne-a aşezat la masă, altul ne-a sevit tacâmurile, altul a luat comanda şi altul ne-a servit. Mulţi oameni au de lucru acolo, am gândit noi. Şi altă remarcă favorabilă lor. Şi aici, ca peste tot o curăţenie desăvârşită. Ca peste tot, în toate cazinourile şi hotelurile, şi aici erau oameni care ştergeau, curăţau, spălau, măturau. WC-urile erau de-o curăţenie exemplară şi de o aleasă frumuseţe aşa cum n-am mai vazut în alte părţi ale lumii. Impresia de curăţenie şi de lux era absolut desăvârşită. Pe jos, peste tot era marmură curată ca oglinda, doar spatiul destinat cazinourilor şi culuarele care duceau la camerele hotelului aveau pe jos covoare parcă acum aduse din fabrică, foarte frumoase, în culori vii şi atrăgătoare şi cu desene foarte plăcute. Pereţii îţi lăsau impresia că sunt poleiţi cu aur, aerul din interior foarte plăcut, atmosfera îmbietoare.
Interesant ni s-a parut cum funcţiona liftul. Piramida având pereţii înclinaţi, liftul nu mai urca drept, ci inclinat şi de aceea se numea”inclinator”, faţă de cel care urca normal şi se numea “elevator”. N-am pierdut ocazia şi ne-am urcat în vârful piramidei cu înclinatorul care ne-a creat o senzaţie destul de ciudată. Ajunşi aproape de vârful piramidei, aveam sub picioarele noastre aproape un hau, parcă eram suspendţi deasupra unei genune. Andaluza n-a putut să se apropie de geam ca să privească în jos. Când s-a apropiat a scos un ţipăt de groază şi s-a retras imediat, a apucat-o ameţeala raului de înălţime. Şi pentru noi cei mai curajoşi, când ne-am apropiat de geam şi am privit în jos, au fost secunde când ni s-a părut că piramida se învârteşte cu noi. De câte ori am prins curaj să privesc în jos, căutam instinctiv să mă prind cu mainile de ceva din preajma imensului perete de sticlă înclinată şi golul pe care îl simţeau mâinile mi se transmitea în tot corpul. Cutremurată, făceam un pas înapoi şi ca o chemare a genunei, mă apropiam iarăşi de geam privind profund tulburată imensul gol de sub picioare. Cred că eram albă la faţă şi la plecare parcă nu-mi venea să dau crezare tălpilor că pot călca în siguranţă.
Paris
În ziua în care ne-am hotărât să vizităm hotelul Paris din Las Vegas, am trecut mai întâi pe lângă hotelul Flamingo, admirând culoarea lui asemenea frumoasei păsări de la care a împrumutat numele, apoi am intrat în hotelul Bally’s, care se întinde şi el pe o suprafaţă mare având 2.814 camere, iar la intrare o frumoasă grădină şi un imens acvariu cu delfini. Noi ne-am mulţumit doar cu o vizită scurtă şi cu câte un masaj cu apa şi revigoraţi, ne-am îndreptat spre hotelul Paris. Acesta ne-a întâmpinat din toate părţile cu atmosfera franceză. Când ne-am apropiat am admirat replica Turnului Eiffel, a Arcului de Triumf, multe braserii, podul Alexandru III, este şi un teatru cu 1.200 de locuri, în care se dau spectacole în fiecare seară.
Când am păşit în interiorul hotelului, ne-au venit în ajutor indicatoare cu direcţia în care doream să ne plimbe paşii noştri, fie pe Champs Elysees, fie pe elegantele bulevarde pariziene, unde ne aşteptau multe restaurante sau cafenele luxoase, printre care şi barul Napoleon, copie fidela a celui din Paris. Pe toate aleile era o atmosfera tipic pariziană, de seară, unde totul e luminat de felinarele aşezate pe marginea drumului, din fier forjat, ca în vremurile trecute. Cupola, ca şi la alte hoteluri, era în culoarea cerului, cu stele care păstrau configuraţia celor de pe cer, iar ziua cu albastru-azuriul pătat cu norişori albi. Ne-am oprit la una dintre cofetării şi la o masă aşezată pe trotuar am sevit un fel de prăjitură din care mai mâncasem pe Champs-Elysees cu câţiva ani în urmă. Dar atracţia maximă a fost Turnul Eiffel, o construcţie metalică, replica fidelă a originalului, exact jumătate din proporţii. Planul iniţial a fost să fie o replică exactă şi în aceleaşi dimensiuni ale originalului, dar datorită apropierii de aeroport, proporţiile au trebuit reduse la jumătate. Turnul are o înălţime de 150 m. În vârful turnului am ajuns cu un elegant lift, de unde am admirat din toate directiile Las Vegasul. Ca peste tot şi aici am facut nenumarate fotografii. Evident lumea parea altfel vazută de sus. Am stat şi la două spectacole ale fântânii de la Bellagio, care este vis-a-vis. La fel ca şi show-urile văzute de jos, nu te mai săturai privindu-le. Minunat spectacol!
Veneţianul
Este unul dintre cele mai deosebite cazinouri. E aşezat pe o suprafaţă mult mai mare, prezentându-ne o Veneţie în miniatură, în care putem vedea Palatul Dogilor, Piaţa San Marco, Podul Suspinelor şi ce are Veneţia mai caracteristic, nişte canale pe care se plimbă lumea în gondole ultramoderne. Ne-a întâmpinat spiritul veneţian de la primul pas, cu tot ce e semnificativ, în acest oraş de pe Marele Canal. Şi noi, asemenea tuturor vizitatorilor, am fost plini de încântare privind ăndelung elegantele gondole conduse de gondolieri selectionaţi atât după frumuseţea vocii, cât şi după volum, căci vocea lor trebuie să încânte şi să răsune în aplauzele celor care îi privesc. Plimbarea cu gondolele şi chiar numai privirea acestui spectacol te înseninează şi ţi-aminteşte că viaţa e frumoasă şi trebuie să o trăieşti cu bucurie. Am facut şi noi o astfel de plimbare în gondolele elegante dotate cu elice, fotolii cu centuri de siguranţă şi cu un gondolier cu cravată roşie la gât, fundă roşie la pălărie de paie şi la mijloc un cordon lat, tot de culoare roie, cântând tot timpul cât ne-a plimbat.
Peste tot restaurante tipic veneţiene cu gastronomie italiană, artişti ambulanţi, piscine cu fântâni decorate asemănător palatelor din Veneţia. Şi toate acestea sunt realizate din materiale aduse din Italia, inclusiv marmura, care dă rafinamentul şi autenticitatea oraşului. Plimbându-ne ptin interior, am trecut pe Ponte Rialto, identic prin frumuseţe cu cel din Veneţia şi am ajuns în piaţa San Marco, cu binecunoscutul turn cu ceas. Am fi putut intra în Palatul Dogilor, dar ne-a venit rândul la plimbarea cu gondola pe “Marele Canal”. Toată arhitectura şi decoraţiunile sunt absolut identice. Dacă am fi intrat în Palatul Dogilor, adică în hotel, am fi putut vedea sala de recepţie şi pe cea cu jocuri de noroc, sau am fi putut intra pe un coridor care duce spre Muzeul de Ceara Madame Toussaud, cu statuile de ceară ale celebrităţilor: actori, cântăreti, jucatori de golf, dar şi criminali faimoşi.
Caesar Palace
Palatul lui Cezar este clădirea cea mai impunătoare pe care o remarci de la mare distanţă. Evocă prin fiecare piatră atmosfera din Roma antică. E uimitoare această construcţie imensă şi te umple de admiraţie. Aici totul îţi impune respect începând cu prezenţa celor din serviciul VALET. În acest palat am intrat după ce am parcurs aleea cu statui ale imperatorilor romani şi cu fântâni arteziene. Imensitatea hotelului, plimbările pe aleile cu indicatoare, ne-au făcut să uităm pe unde ne aflăm. Am trăit sentimentul că ne găsim în mijlocul Romei Antice. După ce am parcurs holul de la parter, cu jocuri de noroc, am intrat în oraşul Roma, unde am admirat în trecere câteva din cele peste 120 magazine amplasate în Forumul Roman, via Apia. Şi aici, tot ce te înconjoară e o copie fidela a celor locuri. Întâlneşti aici o anume perioadă a zilei, la apusul soarelui, când încep razele să lumineze statuile şi interiorul magazinelor, iar cupola pictată, cu nori albi, îţi prezinta un cer, la ora amurgului. Cu ochii în toate direcţiile, am dat şi de Fontana Di Trevi, cu caii frumos luminaţi ieşind din apă. Am urcat şi la etajele superioare, unde în Forum-Mall am admirat în continuare coloanele şi clădirile Forumului Roman numai el având o suprafata de 175000 feet. Pe via Apia, în arcada shoppingului, am fost încântaţi de copiile operei lui Michelangelo, în centru tronand statuia lui David.
Mandalay Bay
Mai ales Mara şi Tibi abia aşteptau să vizităm acvariul cu rechini de la Mandalay Bay. Auzisem de el. Este faimos pentru rechinii lui, dar şi pentru faptul că noi, vizitatorii trecem pe sub acvariu, printr-un tunel, fiind înconjuraţi de apă pe laterale şi pe sus. Pe deasupra capului treceau vieţuitoarele apelor în mers agale. Când ne-am apropiat, hotelul părea aurit în bătaia soarelui, iar atmosfera ce-l definea, cea asiatică, birmaneză, ne-a cucerit de la început.
Hotelul, cazinoul şi acvariul, situate pe Las Vegas Strip, ocupa un spatiu de 4,5 hectare. Hotelul are 3211 camere şi apartamente elegante, cu ferestre din podea până în tavan, cu privelişti minunate spre piscină, plajă sau spre dealurile şi canioanele din deşertul ce înconjoară Las Vegasul. Ca şi la celelalte hoteluri şi aici ne-ar fi trebuit câteva zile ca să îi vedem toate darurile pe care le oferă vizitatorilor. Noi ne-am rezumat doar la o experienţă unică pe care ne-a oferit-o reciful şi în acelaşi timp acvariul Shark Reef, acolo unde am fost faţă în faţă cu unele dintre cele mai fascinante aspecte şi vieţuitoare marine, inclusiv habitatul rechinilor. Ne-am plimbat prin spaţiile din faţa “vitrinelor” cu peşti, meduze, pisici de mare, rechini, etc. Ne-au încântat nenumărate detalii şi am trăit senzaţii deosebite când am trecut prin tunelul de apă în care vieţuitoarele marine se plimbau nestingherite deasupra capului nostru şi în imediata noastră apropiere. Vedeam rechinii plimbându-se agale deasupra capului nostru şi gura lor era atât de aproape, încat îţi lăsau impresia că ar putea să te înhaţe în următoarea secundă. Am încheiat vizita cu sentimentul că în timpul destinat acestei vizite ne-am aflat cu siguranţă în Asia. Această puternică impresie a fost creată de aranjamentul întregulului decor care forma mediul ambiant. Tot aranjamentul te convingea că acolo şi numai acolo ai fost tot timpul vizitei făcute.
MGM – Grand (Metro Goldwyn Mayer)
Cazinoul filmelor despre care am mai spus câte ceva la începutul acestor însemnări, ne-a întâmpinat la intrare cu un leu înalt cât o clădire, iar în interior, o cuşcă cu pereţi transparenţi în care îşi fac veacul doi lei în carne şi oase. În timp ce joci la ruletă, poţi să-ţi încrucişezi privirile cu un leu aflat la câţiva metri distanţă. Hotelul MGM, care e desăvârşit de elegant, cu decoraţiuni, în stilul Art Deco, are 5 piscine, de cea mai înaltă clasă, iar pe acoperiş, e un club de noapte, ultra modern. De asemenea aici, sunt săli speciale pentru evenimente deosebite, sau conferinţe. Hotelul, cu cele 5044 camere, amenajate după cel mai înalt standard, este cel mai mare din Las Vegas. Când s-a deschis in 1993 era cel mai mare din lume, acum este al doilea. Veneţianul îl urmeaza îndeaproape. Complexul hotelier MGM are 3 hectare de râuri si cascade, si dacă ne amintim că e situat în plin deşert… Are 19 restaurante şi cel mai mare casino. Este de-a dreptul copleşitor.
3. ÎMPREJURIMILE LAS VEGASULUI
Strălucitorul şi deosebit de interesantul Las Vegas te atrage şi cu împrejurimile lui. Câteva vizite făcute în împrejurimi îţi creaza amintiri de neşters pe întreaga viaţă. Pe primul loc se afla Marele Canyon. Dar pentru că noi îl vizitasem de doua ori în ultimii 4 ani şi fiindcă până acolo e o distanţă de cinci ore de mers cu maşina, am optat pentru noi zone turistice mai apropiate de Vegas şi nevizitate de noi.
Barajul Hoover
Prima vizită am hotărât să o facem la barajul Hoover, o mândrie a americanilor, un miracol ingineresc, una dintre construcţiile simbol. Poartă denumirea preşedintelui USA, Herbert Hoover, care a făcut proiectul acestei megastructuri. Am străbatut cei 48 km sud-est de Las Vegas pe o zi toridă, aşa cum sunt toate zilele din această zonă, cu temperaturi apropiindu-se de +50 grade celsius. Eram curioşi să vedem această vestită costrucţie care timp de 22 de ani a fost cel mai înalt baraj din lume, în regiunea cea mai uscată şi cu clima cea mai toridă din Statele Unite ale Americii.
Colorado, fluviul cel mai mare şi mai important din sud-vestul Americii de Nord, cel care scaldă şi albia Marelui Canyon, a fost chemat de americani să ajute la dezvoltarea sistemului de irigaţii, generând şi electricitate în acelaşi timp şi astfel, s-a luat hotărârea de a construi un imens baraj de-alungul graniţei Arizona-Nevada. Construcţia barajului a dus la formarea lacului de acumulare Mead, care este unul dintre cele mai mari lacuri artificiale din lume. Are o lungime de 185 kilometri cu o linie de coastă de 900 de kilometri. El asigură apa pentru milioane de oameni.
Construcția barajului a început în anul 1931 și a durat 5 ani, până în anul 1936. A lucrat o echipă formată din peste 1.200 de muncitori şi 300 de ingineri si cu un masiv efort federal, o investiţie de 240 de milioane de dolari. Este un baraj proiectat să reziste 2.000 de ani. Cimentul folosit la ridicarea impresionantei construcţii nu se va întări complet decât peste 500 de ani.
Acest baraj ne-a impresionat şi prin mărime, dar si prin frumuseţe. Are o lungime de 379 metri şi o înălţime de 221 metri, cât înălţimea unui zgârie nori de 70 de etaje. Partea de sus are o lăţime de 14 metri. De curând s-a construit în faţa barajului un impresionant pod de 600 m peste fluviul Colorado. construit dintr-un singur arc. A fost clădit dintr-o cantitate aşa de mare de beton, încât ar fi fost destulă pentru a construi o șosea lată de 5 metri între San Francisco și New York. El conţine piloni de beton de 100 de m. înălţime, conţinând peste 7.800 tone de oţel, 23.000 metri cubi de beton şi peste 600 de km de cabluri. Ne-am plimbat pe acest pod cu o satisfacţie deosebită, am făcut nenumarate fotografii, ne-am întâlnit acolo cu români de-ai noştri şi pentru prima dată, conversaţia dintre noi a fost scurtă, căci nu aveam destulă respiraţie, ne-o tăiaseră minunăţiile ce se aşterneau înaintea noastră. Acest pod care însoţeste barajul se află la 275m deasupra râului Colorado. Este o spectaculoasă şosea, traficul pietonal este separat de circulaţia maşinilor printr-un zid înalt. Imaginile de pe acest pod sunt fascinante. Îţi vine să cânţi un imn de slavă minţii şi braţului omenesc.
Ne-am petrecut mai multe ore în cadrul complexului de clădiri construite în preajma barajului. Nu ne mai săturam privind şi admirand rafinarea stilistică a întregului complex de clădiri realizate în armonie cu barajul, în acelaşi stil arhitectonic cunoscut sub numele Art Deco, frumuseţi făurite în cea mai deplină pustietate deşertică. Acolo am mâncat la prânz într-un restaurant cu un perete complet din sticlă ce ne oferea pe de-a-ntregul imaginea grandiosului pod. La ieşire, ne-am făcut fotografii lângă o statuie care reprezinta imaginea marilor dificultăţi cu care s-au realizat aceste construcţii. Un muncitor era atârnat în aer deasupra prăpastiei, susţinut de cabluri, sprijinindu-se doar cu vârful piciorului de stânca perpendiculară, făcând eforturi greu de imaginat, ca să modeleze o parte din stâncă. Se ştie că pentru asemenea situaţii extrem de dificile, constructorii au făcut apel la ajutorul celor care lucrau la trapez în spectacolele de circ, precum şi la alpinişti.
Red Rock Canyon
Ca toţi turiştii interesaţi în frumuseţile naturale şi în special despre cum arata deşertul în care Las Vegasul e situat, şi noi ne-am rezervat şi alte zile pentru a vizita locuri deosebit de interesante şi de o frumuseţe unică. Unul din cele mai interesante din lume, a fost şi Red Rock Canyon National Conservation Area, o zonă de rezervaţie naturală vizitată cam de 1 milion de oameni anual.
Într-o după-amiază, ne-am aşternut la drum scurt, de aproximativ 20 km străbătând rare şi unice splendori naturale şi am ajuns cu maşina la canionul pietrelor predominant roşii.
Ajunşi acolo, am poposit la centrul pentru vizitatori situat chiar la începutul drumului prin canion. Aici fac o paranteză oprindu-mă la un anume aspect. Întrând pe o uşă, la uşa de-alături am văzut o femeie stând în genunchi şi curăţând îndelung şi cu mare insistenţă o pată pe care noi nu o puteam zări. S-a ridicat de câteva ori, a spălat cârpa, a îmbibat-o cu ceva soluţii, iar s-a aplecat în genunchi şi iar a frecat. Astfel de situaţii am văzut de mai multe ori, persoane stând în genunchi pentru a curăţa câte o pată aproate invizibilă. Şi aici, ca peste tot în Las Vegas şi în împrejurimi este o curăţenie pe care poţi s-o numeşti desăvârşită. Cred că şi bunica mea s-ar fi declarat mulţumită când îmi pretindea: „în urma curăţeniei pe care o faci, să poţi mânca bobul de dulceaţă căzut pe jos”. In hoteluri, în cazinouri, pe străzi, nu poţi să faci câţiva paşi fără să întâlneşti oameni îmbrăcaţi în haine de lucru cu făraşul şi mătura în mână. Prima dată am remarcat un băiat la un McDonald. Era cu o cârpă albă în mână şi se plimba printre mesele goale. Era cam ora 10 şi nu era vremea potrivită pentru masă. Tot timpul cât am stat noi acolo aşteptând să se deschidă un magazin, aproximativ o jumatate de ora, băiatul s-a plimbat fără odihnă printre mai multe şiruri lungi de mese. Controla mesele goale, stergea pete imaginare şi iar privea mesele din diferite unghiuri. Aceasta era obligaţia lui de serviciu şi nu avea voie să întrerupă supravegherea continuă, chiar daca mesele erau nefolosite. Mereu trebuia să intervină acolo unde ar fi bănuit că există o urmă lăsată pe masă.
Şi revenind acum la excursia noastră, privind împrejurimile, ştiind că prin canion nu este drum accesibil pentru maşină, am simţit imboldul de a merge pe jos, chiar dacă nu ne ţin aşa de bine picioarele. Mara, cu tinereţea ei n-a stat pe gânduri şi nici Tibi, cu elanul-i bărbătesc; Andaluza şi cu mine am mers cât am mers, dar mai mult ne-am oprit să facem fotografii privind în toate direcţiile, căci fiecare unghi din care priveai îţi oferea peisaje incredibile. Imaginea era una nemaiîntâlnită. Parcă o forţă uriaşă ar fi vărsat dintr-un sac pietre uriaşe de forma unor mari gogoloaie de marimi diferite, dar perfect şlefuite, strălucind roşu în soare, reducând la modul absolut orice încercare a firului de iarbă să prindă acolo rădăcină.
Cu toţii am admirat acest larg decor mirific în plin deşert, mai ales pe drumul de întoarcere, altul decât cel de la sosire, care ne-a oferit splendorile naturale ale împrejurimilor orasului Las Vegas, splendori care se îmbină perfect cu aerul modern al acestui oraş. Am mers pe un drum de toată frumuseţea, un drum cotit care ne-a oferit minunate tablouri. Nu ştiam unde să ne întoarcem privirea şi ce să admirăm mai întâi. În largul nostru, de jur împrejur, se desfaşurau formaţiuni de roci roşii, vârfuri şi chiar ziduri clare de rocă roşie uneori tăiate de câte o pată albă sau gălbuie. Unele ziduri drepte, cu o înalţime cam de 900m, ofereau totuşi locuri foarte accesibile pentru alpinism. Aşa scria în programele de prezentare, dar privindu-le, pe faţa mea nu mai scria acelaşi lucru. Punctul cel mai ridicat este La Madre Mountain, la 8,154 picioare (2,485m). Picioarele mele nu mai răspundeau “prezent” acestor picioare ale muntelui, aşa că… mi-am întors privirea spre lumea mai accesibilă mie.
Drumul asfaltat fără cusur oferea acces maşinilor şi astfel şi cei care nu sunt chiar sportivi pot vedea aceste frumuseţi mai de aproape. Din loc în loc sunt parcări unde ne-am oprit adesea chemaţi de frumuseţea nemaiîntâlnită a pietrelor aşezate ca într-o intenţie de a fi pictate de mâini măiestre sau cântate în versuri ca de cremene, ori într-o simfonie care să cuprindă tot spaţiul până în slava cerului. De nu ştiu câte ori am coborât din maşină şi am admirat frumuseţea formaţiunilor care îmi sugerau comparaţia cu nişte uriaşe gogoloaie de aluat care nu apucaseră să se unească prea bine în copaia în care ar fi urmat frământarea. Imaginile acestor formaţiuni geologice mă trimeteau în urmă pe la începutul existenţei pământului aflat într-o dramatica frământare care a fost oprită parcă instantaneu, ca într-un stop cadru. Printre aceste formaţiuni se strecurau cărări pentru cei mai curajosi care vor să facă drumeţii. Apusul de soare a contribuit şi el la un spectacol deosebit. Imaginile se schimbau foarte repede, odată cu lumina foarte repede schimbătoare. Aprope nu puteam să facem fotografii. Până să potrivim mai bine aparatul, imaginea era alta, scotând în evidenţă alte forme şi alte nuanţe ale culorilor. Noaptea m-am visat la altă vârstă dând piept cu înălţimile şi sorbind prin toţi porii frumuseţi rare.
Valea Morţii (Death Valley)
O altă imagine deosebită pe care ne-a oferit-o împrejurimile oraşului Las Vegas a fost celebra Vale a Morţii, unul dintre locurile cu aspect selenar, cu temperaturi extreme care fac impresia că viaţa aici este inexistentă. Situata la o distanţă de 200 km. nord-vest de Las Vegas, pe teritorul Californiei, la graniţa cu Nevada, am avut nevoie de două ore de mers cu maşina. Doream să vedem cum arată acest loc cu nume sinistru, Valea Morţii, nume primit în 1849, în limba engleza, Death Valley, în timpul goanei după aur, de către cei care încercau să traverseze această vale. Valea Mortii are 122 km lungime, cunoscută ca cea mai aridă şi fierbinte depresiune înregistrand +56,7 grade Celsius. Temperatura record s-a înregistrat la data de 10 iulie 1913, adică în urmă cu exact o sută de ani.
Ne-am întrebat în mod firesc, ce face ca acest loc să fie atât de fierbinte? Şi am găsit explicaţia: În primul rând poziţia sa în plin deşert: nefiind plante, nu se absoarbe radiaţia solară. Valea aceasta îngustă, este mărginită de munţii Sierra Nevada, munţi înalţi care opresc circulaţia aerului mai umed dinspre Pacific. Cu toate acestea şi aici sunt vieţuitoare care s-au putut adapta mediului. La un moment dat, Mara ne-a arătat urechile unui iepuraş care gonea printre bolovanii de pietre. Tibi i-a vazut codiţa neagră. Am aflat o curiozitate a acestor vieţuitoare, au dezvoltare foarte lentă. Nu numai că trăiesc şi aici vieţuitoare care au reuşit să se adapteze mediului deşeric, mai mult încă, am aflat că aici trăieste un vechi trib de amerindieni.
Uriaşul deşert de aproape 800 km pătraţi atrage zeci de mii de curioşi şi prin misterul unor roci uriaşe, unele de câteva sute de kilograme care se mişcă în voie, aparent singure de-a lungul văilor nisipoase lăsând pe nisip urme unele perfect drepte, altele în zig zag. Misterul se adânceşte şi mai mult, deoarece niciun specialist nu a putut surprinde vreodată mişcarea rocilor, în ciuda nenumăratelor încercări.
Această vale prezintă un interes deosebit şi pentru faptul că are cea mai joasă altitudine din America de Nord, găsindu-se la 85,5m sub nivelul mării. Ştiind ce ne aşteaptă, ne-am pregătit cum am putut mai bine. Am luat câteva sticle cu apă, încălţăminte şi haine potrivite, ochelari de soare, pălării, creme contra arsurilor solare… Pană am ajuns acolo, călătoria a fost uşor de suportat datorita aerului condiţionat dat la maximun, dar după ce am parcat maşina şi am vrut să ieşim afară, când am scos capul, parcă l-am băgat într-un cuptor încins. N-am putut atinge maşina cu mâna, de-a dreptul frigea. De la parcare şi până la locul de unde puteam vedea valea, era o distanţă cam de 100-200 m. pe care trebuia s-o parcurgem în bătaia ucigătoare a razelor de soare înteţite şi de un vânt puternic a cărui biciuire parcă tăia în carne vie. Eu m-am socotit erou pentru cutezanţa de care am dat dovadă ca să înfrunt asemenea urgii. Hainele pe mine erau tot o apă, pălăria din cap n-o mai simţeam ca pe o pânză tare, ci ca pe o cârpă muiată în apa clocotită. Ochii erau inundaţi de transpiraţia feţei, respiraţia era întretăiată. Contururile imaginilor jucau fierbinţi în ochii noştri. Mara, ca să arate cutezanţa tinereţii, şi-a făcut poze îmbrăcată gros cu pulover cu glugă trasă pe cap şi cu blugi. Lumea din jur era amuzată de teribilismele tinereţii. Mă uitam la cât de uşor îi era Marei să suporte căldura şi să mai facă şi poze, pe când eu am cerut să nu mă fotografieze ca să nu rămână imagini ale mele complet dărâmată de căldură şi oboseală. Până am coborât deluşorul acela şi am ajuns iarăşi la aerul condiţionat în maşină, mi s-a părut o veşnicie. În primele minute nici nu am putut intra în maşină până să se răcească puţin interiorul. In prezent, Valea Morţii a fost transformată în Parc National şi este vizitat de foarte mulţi turişti atraşi de mister.
Pe drumul de întoarcere, poate inspirată de teribilismul Marei, îmi dădea şi mie târcoale un soi de avânt ca pe vremea anilor mai tineri, pentru cum m-am avântat să urc pe un drum în care arsiţa părea că face aerul să clocotească. În gând cântăream cuvintele cu care voi povesti prietenelor mele, căutam cuvintele în care modestia şi măsura dreaptă a realităţii să nu lase fără frâu entuziasmul izbânzii mele. Noaptea am adormit păstrând încă pe buze un surâs discret ca un fel de “Bravo Buni!” şi în ochi mirarea pentru câte văzusem.
ÎNCHEIERE
Las Vegasul m-a fascinat şi nu mă pot despărţi uşor de ecourile chemării la o altă vizită cândva. În urmatoarea vacanţă, când ne vom afla la Viena la concertul tradiţional de Anul Nou, în toiul iernii, ne vom aminti de căldura zilelor toride din Las Vegas. Strălucirea luminilor, fastul şi mai ales muzica ne vor purta pe aripile imaginaţiei plimbându-ne printr-o Europă păstrătoare a marilor valori culturale care vor atârna greu în celălalt taler al balanţei în care noutatea de la Las Vegas are o mare pondere. Nu se pot uita uşor zilele şi emoţiile trăite la Las Vegas. Închizând ochii, ca într-o fulgerare îmi trec pe dinainte Parisul văzut din Turnul Eiffel, trăiesc fiorul romantic al Veneţiei în plimbarea cu gondola, privesc cu admiraţie măreţia impusă de Cesar Palace, mă las furată de lumea Hollywood-ului la MGM sau de lumea nebuniei de la New York, de lumea Asiei sau a Egiptului, de luminile care îmbracă strălucitorul bulevard, lumini mişcătoare, colorate, zvârlite spre înîlţimi, colorând cerul ca în lumea de vis. Mi se perindă pe dinainte imensele spaţii şi împrejurimile Las Vegasului, unice prin frumuseţea şi interesul deosebit, şi chiar pofta de viaţă care ne-a îndemnat să gustăm din plăcerea jocului de noroc sau un spectacol de varietăţi.
