Fiecărui om, indiferent de vârstă, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fața măcar o singură dată de-a lungul vieții, unora chiar de nenumărate ori. Lacrimile țâșnesc și se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, sau se opresc în unghiul ochiului… Uneori nu pot fi stăvilite, indiferent de forța psihică prin care comandăm să le oprim. Se prăvălesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sărat, sau ca un râu în cascadă, eliberând tensiuni și multă energie; alteori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rostească în anumite momente. Scriitorul și filozoful francez Voltaire spunea că ele sunt limba tăcută a durerii.
Apar ca o reacție la un stimul emoțional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere să vorbească despre ceea ce este în sufletul nostru și lăsăm lacrimile să spună… Ele sunt însoțite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizați și învinuiți pentru ele; suntem sfătuiți de a ne controla această reacție a organismului; suntem acuzați de slăbiciune sau lipsă de demnitate, pe când ele sunt expresia sincerității sentimentelor noastre și ne fac să devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifică. Lipsa de nădejde ia forma unei mândrii, suntem gata de luptă pentru binele nostru, a celor de lângă noi.
Se spune că omul la începuturile sale nu cunoștea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire, i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lăsat în suflet, în urma pierderii fericirii cerești. Și de atunci omul își găsește mângâierea în lacrimi. „Cei ce se curățesc prin plâns și lacrimi merge-vor din putere în putere, și se va arăta Dumnezeul dumnezeilor în Sion – în duhul omenesc pregătit pentru primirea lui Dumnezeu prin pocăință adevărată” (Ps. LXXXIII, 6-7). „Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera…” (Ps. CXXV, 6-8.
Oamenii sunt înclinați din fire spre a vărsa lacrimi, de aceea despre ele se spune că sunt lacrimi firești. Dar mai sunt lacrimile păcătoase pe care le varsă cei fățarnici, prefăcuți, din dorința de a fi pe placul oamenilor, precum și lacrimi vărsate din răutate, atunci când cineva nu are putința de a face un rău pe care-l plănuise, și ele se numesc lacrimi de necaz. Se mai spune că astfel de lacrimi le avea Nero, împăratul roman homosexual, incestuos, ucigaș și nebun, cel pe care creștinii îl vedeau ca pe antihrist, din pricina cruzimii și urii lui față de creștinism.
Plânsul ne zguduie trupul și pricinuiește în el o durere și o suferință chinuitoare. În urmă apare o slăbiciune, chiar la cei răbdători și puternici, dar care crește progresiv puterea și speranța omului. De fapt ce se întâmplă cu noi, cu trupul nostru, atunci când plângem? Plânsul este un proces mult mai complicat decât ne-am putea imagina și în faza înaintată, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o formă de „descărcare” psihică. Ne simțim mult mai bine după ce am plâns. Credința este că femeile sunt mai predispuse la această reacție, ele plâng mai ușor sau mai mult. Parcă Victor Hugo spunea că femeia este invincibilă prin lacrimi, că rațiunea pe cât este de convingătoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioșează sufletul…
Oamenii de știință au concluzionat că plânsul ajută ființele să se liniștească, alungă sentimentul de tristețe adâncă și aceasta se datorează eliminării anumitor hormoni și substanțe chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea după plâns, suntem mai relaxați și parcă începem să vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezește, tensiunea acumulată se eliberează prin această supapă a organismului nostru. Nu este rușinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fața icoanei, plângi în fata ființei iubite care te-a rănit sau pe care ai rănit-o, plângi și ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ți ușura durerea pricinuită din cine știe ce cauză.
Pentru plâns ca și pentru rugăciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plângi atunci când ești doar cu Dumnezeul tău, fiindcă numai El ne înțelege întru totul durerea, fiindcă numai El vede cu adevărat ce este în sufletul nostru. Darul plânsului și al lacrimilor este unul dintre darurile mari ale lui Dumnezeu: sufletul și trupul se răcoresc, se bucură de o liniște și de cele mai multe ori de speranță. Sfântul Ioan Scărarul a spus în Cuvântul său despre plâns: „… Lucrarea plânsului, fiind nedespărțită de lucrarea rugăciunii, are nevoie de aceleași condiții ca și aceasta, pentru a cunoaște sporire. Rugăciunea are nevoie de petrecere statornică și răbdătoare în ea; de același lucru are nevoie și plânsul. Rugăciunea are nevoie de istovirea trupului și o pricinuiește: această istovire o pricinuiește și plânsul, ce are nevoie ca să se nască din ostenirea și chinuirea trupului. Ostenit-am întru suspinul meu, grăiește marele Lucrător al plânsului, spăla-voi în toate nopțile patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda” (Ps. VI, 6).
Sufletul parcă se trezește la glasul plânsului și parcă se pătrunde el însuși de simțământul plânsului, fiindcă, după cum spunea cineva: „o lacrimă are rădăcini mai adânci decât un zâmbet”.
Plânsul aparține omului dar și creației necuvântătoare, diferența făcând-o faptul că atunci când creația plânge, o face în mod inconștient și fără lacrimi. Pe Muntele Binecuvântării Iisus a rostit cuvinte spre a-i fi omului lege a datoriei, speranță și mângâiere. Printre ele: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt. V, 4). Toate încercările, durerile, tristețile, lacrimile noastre ne fac să ne ridicăm privirile spre ceruri. Și dacă ele sunt acceptate în credință, devin binecuvântare.
Un profesor de psihologie la Universitatea din Florida este de părere că plânsul nu curăță nici pe departe mintea de supărări, ci este bun doar dacă ai lângă tine o persoană care să simpatizeze cu suferința ta și să te facă să nu te mai simți singur. Dar, de fapt, nu suntem niciodată singuri…
Mântuitorul Iisus Hristos a cunoscut plânsul, manifestat ca durere sufletească. A plâns de mai multe ori, însă, s-a văzut că nu a plâns niciodată pentru Sine; de fiecare dată, El a plâns pentru ceilalți, dintr-o nemăsurată dragoste față de oameni. Și poate este adevărată și adecvată zilelor noastre afirmația: „Când se vede în ce stare de cădere a ajuns omul, fiind robul păcatului și morții, nu se poate decât plânge”.
Plânsul este dispoziția tristă a sufletului, pricinuită de lipsa celor dorite și de conștientizarea celor pierdute… Plângem, iată, când vedem natura cum se dezlănțuie fără pic de milă și nu putem lupta cu imensa-i forță. Plângem pentru noi și pentru semeni, fiindcă îi iubim, fiindcă ne pasă… Câte lacrimi au fost vărsate în țara noastră, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scăzute? Au fost lacrimi vărsate în întunericul nopții din casele oamenilor, în așteptarea zorilor zilei și a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu și a semenilor. Dar lacrimile celor care și-au îngropat morții găsiți sub nămeții care au pus stăpânire pe suprafețe mari de pământ? Case strivite de nămeți, drumuri inaccesibile, oameni înghețați de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îţi provoacă două iluzii: prima – că e ceaţă şi te miri cumva că i-au lăsat să ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, că vei ateriza într-o mică aşezare cu igluuri, piei de focă, gustări din carne de ren şi un bun venit într-o limbă ciudată. Şi, dacă n-ai vedea dreptunghiurile negre de pădure desfrunzită şi contururile gri ale caselor, nu ţi-ar fi greu să crezi că ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur că s-a acționat cât se poate de bine pentru salvarea oamenilor, dar au fost așteptări, când bolnavii de inimă, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au născut prematur din cauza spaimei; oamenii au ieșit din case prin tunelurile pe care şi le-au săpat sau li s-au săpat prin zăpadă, ajungând la magazine și găsind rafturile goale. Când au văzut pe cei ce au venit să-i ajute, s-au plâns de o mulţime de nevoi, dar au simțit, ca tot românul şi nevoia să râdă. „Uitaţi-vă la omul ăsta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeţi cât i-a crescut mustaţa?”, a glumit o mătuşă veselă. C-așa-i românul, știe să facă uneori și haz de necaz.
Închei tot cu cuvintele lui Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iată speranța, acum totul este bine, iată iluzia!”
