M-a întrebat dacă îmi plac ochii verzi, privindu-mă într-un fel mai aparte, nerăbdătoare fiind să îmi afle părerea. S-au aşternut mai multe clipe de tăcere, timp în care mi-am dat seama că de fapt niciodată nu m-a interesant culoarea ochilor persoanelor cu care avem de-a face, fapt pentru care am rămas puţin derutat. De fapt, culoarea mea preferată este albastrul deschis, asemenea cerului, precum şi galbenul închis, către culoarea lutului, dar verdele niciodată nu îl luasem vreodată până la acea dată în calcul. De aceea, pentru a nu deveni o situaţie stânjenitoare, am răspuns că nu cred că îmi plac neapărat ochii verzi.
O umbră de tristeţe s-a aşternut pe faţa fostei mele colege de şcoală generală, fără să înţeleg legătura cu răspunsul pe care îl dădusem. Nedumerit, am întrebat-o la rândul meu, de ce mi-a pus o astfel de întrebare, care la drept vorbind mă surprinsese nepregătit. Răspunsul ei m-a întristat şi m-a determinat să nu uit niciodată această amintire, fiind deosebit de simplu, şi anume că ochii ei erau tocmai verzi, amănunt pe care niciodată nu îl remarcasem în toţi anii, cel puţin cinci la număr, în care am fost colegi. Bineînţeles că am încercat să repar această gafă neintenţionată, dar într-un fel momentul legării unei prietenii fusese compromis, fapt care s-a şi adeverit ulterior, când drumurile noastre s-au despărţit pentru totdeauna.
După mai mulţi ani de la această întâmplare, mai precis după ce am reuşit să scap de sistemul militar în care mă aflam de la vârsta de paisprezece ani, am avut ocazia să cuget mai profund la diferenţele de percepţie ce există dintre lumea masculină şi cea feminină. Şi astfel, am început să îmi dau seama de superficialitatea de care dau dovadă bărbaţii în a sesiza nuanţele şi diferenţele din realitatea înconjurătoare, cu implicaţii directe asupra modului în care percep şi îşi tratează semenii, cu accent deosebit asupra persoanelor de sex opus.
Cred într-un fel că o cauză principală a tuturor formelor de violenţă exercitată asupra femeilor se datorează tocmai acestei deficienţe de percepţie, care conduce în timp la înstrăinare şi conflict, ba chiar la deznodăminte dramatice. De fapt, percepţia masculină asupra realităţii este mult mai schematică, simplificată chiar, acest lucru aducând o eficienţă crescută în luarea deciziilor, dar putând la fel de bine să conducă rapid la decizii greşite, cu consecinţe grave pe termen lung.
Nu întâmplător o femeie, de regulă, se decide mai greu, fiindcă diversitatea situaţiilor pe care le întâlneşte necesită o analiză mai atentă, fapt care bineînţeles că presupune un timp mai îndelungat. Însă pentru un bărbat deciziile se iau mai repede, uneori chiar sub impresia emoţiilor de moment, lucru ce necesită ulterior o corecţie la fel de rapidă, conducând uneori chiar la decizii contradictorii de la o zi la alta, ba chiar de la o oră la alta. Acest caracter vijelios al modului în care bărbaţii judecă lucrurile, bun poate în vremuri de criză, este totuşi cumplit de ineficient şi generator de conflicte în timpuri normale, când nu este necesar să te lupţi nici cu „duşmanul invadator” şi nici nu este o situaţie de „pericol iminent”.
Prea adesea ne pregătim pentru situaţii de urgenţă, când de fapt marea parte a vieţii este compusă din situaţii normale, comune, ba chiar banale. În astfel de împrejurări ego-ul masculin se plictiseşte de moarte, îşi pierde interesul, iar în căutarea de provocări care să îi aţâţe simţurile, se lansează în tot felul de acţiuni riscante, iar dacă nu îşi permite aşa ceva, recurge la declanşarea de conflicte, cel mai nimerit fiind cu o persoană feminină lipsită de apărare, sau cu cineva pe care să îşi exerseze „muşchii”, demonstrând cât de mare, puternic şi inteligent este el de fapt.
Nu în ultimul rând, ego-ul masculin condamnat la o viaţă normală, încearcă şi varianta excitantelor în genul alcoolului, condusului cu viteză mare la volanul unei maşini puternice şi nu în ultimul rând sexul excesiv, cu partenere multiple sau exploatându-şi iraţional propria soţie, condamnată la abuzuri de tot felul. Tocmai fiindcă refuză să dea atenţie laturii feminine, bărbatul ajunge astfel să trăiască o viaţă anostă, lipsită de o satisfacţie durabilă, fiind nefericit şi provocând nefericire în jur. Nu de multe ori, femeia de lângă un astfel de bărbat ajunge în cele din urmă să se stingă în suferinţă sau chiar să fie distrusă direct de acţiunile sale.
Dacă noi, bărbaţii, am fi dispuşi să învăţăm de la femeile care trec prin viaţa noastră maniera în care privesc ele lucrurile, atunci experienţa noastră ar fi mult îmbogăţită, iar „monotonia” vieţii normale, fără nimic senzaţional, nu ne-ar mai plictisi, fiindcă am putea discerne farmecul detaliului, armonia lucrurilor ce ne înconjoară şi pasiunea pentru frumos, care sunt specificul definitoriu al feminităţii.
Într-o altă împrejurare în urmă cu mai mulţi ani, am avut ocazia să iau parte la o întrunire internaţională, unde diferitele subiecte de interes erau discutate în mai multe grupuri de lucru. În general, dezbaterile erau aprinse, iar discuţiile în contradictoriu dădeau o notă dominată în mai toate aceste grupuri. Marea majoritate a celor participanţi erau bărbaţi, iar conducătorii de grup erau de asemenea, selectaţi dintre aceştia.
Însă a existat şi o excepţie de la această regulă nescrisă, prin numirea unei femei, având o vârstă undeva în jurul lui patruzeci de ani, la conducerea unui astfel de grup, compus din câteva sute de persoane, în principal bărbaţi, aşa cum am menţionat. Diferenţa derulării dezbaterilor era de-a dreptul şocantă, în sensul în care în locul ciocnirilor de păreri, atmosfera era constructivă, iar problemele mai dificile erau sortate distinct şi rezolvate pe un ton amabil, fără imprecaţii lipsite de sens.
Demnitatea acelei femei mi-a lăsat o amintire de neşters, deopotrivă cu echilibrul, stăpânirea de sine şi dominarea unei săli de minţi înfierbântate şi „gata de luptă” ori de câte ori apăreau cele mai mici diferenţe. A fost interesant faptul că această doamnă deşi nu ridica niciodată tonul, şi deopotrivă, fără a exprima nici cea mai mică urmă de violenţă în limbaj sau atitudine, totuşi reuşea imediat să se facă ascultată, respectată şi luată în seamă.
Eram dea dreptul fascinat de charisma pe care o răspândea, într-un fel inconştient, un calm care aducea liniştirea interlocutorilor recalcitranţi şi impunerea unei ordini constructive, fapt care s-a concretizat în obţinerea într-un timp relativ scurt a consensului asupra diferitelor puncte ce trebuiau să fie dezbătute de pe o ordine de zi întotdeauna plină cu o mulţime de probleme de toate felurile. Imediat m-am gândit că dacă şi ceilalţi conducători de grup ar fi învăţat de la această femeie, atunci lucrările s-ar fi desfăşurat într-o atmosferă mult mai prietenoasă şi rezultatele ar fi fost mult mai bune.
Diferenţa era realizată de o percepţie feminină asupra realităţii, de o impunere calmă, fermă, dar amabilă şi deschisă dialogului, o sesizare a diferenţelor fără a fi respinse şi o intuiţie a detaliului, plictisitor din punct de vedere masculin atunci când nu există un interes imediat. Şi astfel, am înţeles cât de important ar fi ca în toate funcţiile de conducere să existe o reprezentare echilibrată dintre bărbaţi şi femei, acest lucru putând să aducă beneficii multiple în rezolvarea diferitelor probleme cu care ne confruntăm.
De fapt, chestiunea fundamentală se referă la stabilirea unor raporturi de colaborare între cele două „lumi”, cea a bărbaţilor şi cea a femeilor, care să nu conducă la discriminări şi din care fiecare parte să înveţe de la cealaltă ceea ce este cu adevărat de valoare. Cultivarea percepţiei feminine de către bărbaţi şi a celei masculine de către femei, ar fi un exerciţiu util, care ar aduce armonie între oameni şi o percepţie mult mai echilibrată asupra realităţii, indiferent dacă trecem prin timpuri normale sau prin vremuri de criză. Aceasta este una dintre marile lecţii pe care ar trebui să le deprindem din experienţa noastră ca oameni pe acest pământ, fapt ce ar conduce la o cultivarea unei atitudini binevoitoare, concretizată prin dorinţa de a învăţa unii de la ceilalţi înainte de a încerca să ne impunem propria noastră opinie indiferent de consecinţe.
Revenind la amintirea de la început, îmi dau seama că în experienţa dură pe care am trăit-o în diferitele internate militare timp de peste şapte ani, mi-ar fi fost de folos să am şi o percepţie feminină, multidimensională asupra realităţii. Dacă ar fi fost aşa, atunci multă suferinţă personală ar fi fost evitată şi niciodată nu aş mai fi ajuns la acea acumulare zdrobitoare de ură, ce m-a determinat ulterior să părăsesc armata, însă din nefericire cauzându-mi şi probleme serioase de sănătate pe care încă le mai port asupra mea.
Iar în privinţa culorii ochilor, acum aş răspunde ferm că da, îmi plac ochii verzi la fel de mult cât apreciez şi pe cei albaştri, căprui sau de orice altă culoare ar putea exista. Fiindcă dincolo de culoarea ochilor, ceea ce contează este privirea ce se transmite prin ei şi deopotrivă frumuseţea sufletului ce se distinge dincolo de strălucirea lor, conferind un farmec personal şi o charismă mai de preţ decât cea mai aleasă comoară ce ar putea exista în această lume. Experienţa de a fi om şi cea de a fi cu adevărat femeie, ambele luate ca un întreg, reprezintă un lucru cu totul deosebit şi vrednic de dorit pe acest pământ exprimând bucuria de a trăi şi pasiunea de a renaşte mereu indiferent de vreme.
