VIS FERICE DE CODANĂ
Motto:
„Din cerul țintuit cu mii de astre
Se cern în noapte stele căzătoare,
În locul lor urc visurile noastre
Cărăruind prin lumi fără hotare…”
*
Pe cerul nopţi-n val trec lin,
Scânteietoare stele,
Dintr-un adânc grăbite vin,
Şi-n altul merg să-mi steie.
Se tot rotesc prin infinit
De timpuri ne-ntrerupte,
Umplând cel gol nemărginit
Şi hăurile-abrupte.
Nouă ne par că vieţuiesc
Acol’ din totdeauna,
Dar ele-n timpul lor ceresc
Se nasc şi mor într-una.
Dar până asta noi s-o ştim,
El, neamul, ni se gată,
Aşa că cerul ce-l privim
Acu-i, ce-a fost odată,
Poate în cela început
Când a irupt văpaie,
Și în rotiri neîntrecut,
A curs prin cer pâraie.
Acum e altu-n cela loc
Nu cel ce-n cer se coace,
Noi n-om avea acel noroc
Să știm cum se preface.
Mai poate peste mii de ani
Lumini de-acol’să vină,
Ne-arate chip de bolovani,
Și globuri reci de tină.
Da-n orice loc din infinit
Viața-mi încolțește,
Sortitul facă-și împlinit
Încet, nu se grăbește.
*
Pe pat de flori a înoptat
O tânără codană,
Priveşte cerul înstelat
Cercându-i a lui taină.
Ceva o-atrage-n spre ceresc,
Spre bolta înstelată,
Spre cei luceferi ce lucesc
În ochii ei de fată.
Şi-un gând îmi suie spre înalt,
Spre adâncimi celeste,
Simţind de-acolo ceva drag
Ce parcă mi-o vestește,
Că-n cele large profunzimi
Un ochi mi-o cercetează
Şi din celeste înălţimi
Cu drag o priveghează.
Că dar de unde-i cel fior
Ce-n trupu-i i se-ntinde?
Şi-n suflet ea îmi simte-un dor
Ce toată mi-o cuprinde.
**
De undeva, din nesfârşit,
De pe-o departe astră,
Un chip nepământean ivit
Privea spre lumea noastră.
Şi ce pe-aicea îmi văzu
Sub luna lucitoare,
Pentr-o clipită-i se păru
Că parcă-i arătare.
Ceva ce ştie al său gând
Din vremii de mult uitate,
Ca umbra unei frunze-n vânt,
Ca spus-a unei şoapte.
Ce chip frumos, nemaivăzut,
Ce tremurat de pleoape,
Ce trup născut-a cela lut
Cu unduiri de ape,
Ce ochi ca perla de mărgean,
Ce buze doritoare,
Ce păr ca-ngălbenitul lan
În veri dogoritoare.
Nici când văzu pe-acol’ pe sus
Minune mai frumoasă,
De-aceia-ar vrea, un rob supus
Să-i fie, dacă-l lasă.
Cu cerul face legământ
Că de nimic nu-i pasă
Şi că-mi coboară pe pământ
Că vrea să mi-o peţească.
***
Dintr-un afund de infinit,
El săgetând lumina,
Străbate timpu-ntr-un clipit,
Spre sfera cea de tină.
Și în scurtime de clipiri
Străbate nesfârșituri,
Înlănțuind fără opriri,
Lungimi de infinituri.
Iar când ajunge la iatac
În fața ei se-nclină,
Ea-mbujorată ca un mac
E toată o lumină.
***
-Venit-am la chemarea ta
Codană-mbietoare,
Să-mi leapăd nemurirea mea
La schib pe-o sărutare,
Și-aici în globul pământesc
Să-mi fac a mea menire,
Las necuprinsul din ceresc,
Pe-o boabă de iubire.
Din lumi ce înroiesc lumini
Eu mor spre-a mă renaşte,
Mă-mpărăţesc cununi de spini
Şi mă jertfesc de Paşte.
Să pot gusta dureri şi dor,
Fiorul din iubire,
A trebuit întâi să mor,
Ca să renasc, simţire.
Acum, mă-nfăţişez ca-l tău,
Un păcătos, oricare,
Un coborât din cer în hău
Să fiu un oarecare.
Că tu-mi vei fi durerea mea,
Fiinţă trecătoare,
Când cupa buzelor ţi-oi bea
Să-mi fie sărbătoare.
Tu mă cuprinde-nbrăţişări,
La pieptul tău mă strânge,
Şi-aşa mă ’nalţă în visări
Când sufletu-mi va plânge.
Te-oi duce-n ceruri de mărgean
Pludind în unduire,
Avea-voi chip de pământean
De la a ta iubire.
Mi-i picura cu cel divin
Să nu mai am scăpare,
Să te doresc şi să revin
Mereu la-ta chemare.
Vom trece hăuri de lumini,
Genuni ce-s născătore
Şi în cântări de heruvimi
Prin lumi îmbătătoare,
Te duc la cap de infinit,
De timp şi loc, de unde,
Nici gândul încă n-a dorit
Mai jos să se afunde.
Vei şti ce n-a ştiut nicicând
Vre-o biată muritoare,
Vei fi visarea unui gând,
Vecie curgătoare.
Mai mult nici eu nu pot de-mi ceri
Să fac cu-a mea putere,
Pe tine doar în primăveri
Te-oi ţine cât mi-i cere.
Voi fi un sclav de pământean
Și din ce-ai fost odată,
Vei fi regina unui neam
Ce n-a ai fost vre-odată.
****
Ea, îmbătată de lumini
Nimic nu are-a spune,
Dar gândul şi a ei priviri
Sunt către astă lume.
Acolo nu-i ce vrut-a ea
Şi-a sale vii dorinţe,
Nu-i zbatere ce i-ar plăcea
Ca plată biruinţei.
Nu-s crânguri verzi ca pe la noi,
Nici limpezi, reci, izvoare,
Nu-s fluturi jucăuşi în roi,
Nici păsări cântătoare.
Acele lumi văzute-n somn,
Sunt reci în toate cele,
De-aceea el n-o fi cel domn
Stăpân al vieţii mele.
*
Şi el îmi simte că-i despart
Gândire, simţ şi timpuri
Şi lumi ce încă îi împart
Vecii de anotimpuri.
Aşa că-n sufletul lui blând
Îşi spune pentru sine
Că lumea lui şi-a ei, nicicând,
Nu s-or uni-n iubire.
***
-Când săturată de amor
Mă vei lăsa durerii,
Chiar de va fi nicicând să mor
Tot mă vei da uitării.
C-aşa eşti tu şi sunteţi toţi,
Fiinţe uitătoare,
Furaţi iubiri ca nişte hoţi
Şi-a voastre vieţi uşoare
Vi le topiţi în bucurii,
Şi-n clipe de-amăreală,
În schimbătoare, dulci iubiri,
Ce-s toate doar spoială.
De-aceea nu trăiţi vecii
Gustând dumnezeire,
Ci picuri scurte de trăiri
Mereu în rennoire.
Doi paşi îmi faceţi îndărăt
Şi unul înainte,
Mult prea departe-i până- hăt,
Iar voi nu ţineţi minte,
Că-n lumile de-acol’ de sus
De-am fi ca voi de-acuma,
De mult de tot am fi apus
De nu ne-aţi şti nici urma.
Că-mi sunteţi umbră la păcat
De el nedezlipiţi,
Nimicuri dulci, de mestecat
Atâta cât trăiţi.
N-aveţi în voi simţiri, dorinţi,
Voinţă urcătoare,
Putere de la-voştri sfinţi
Să faceţi o schimbare.
Rămaşi sunteţi o rece tină
La fel cum fost-aţi la-nceput,
Nu rază pură de lumină,
Nu foc divin cum s-a tot vrut.
Îmi staţi în cuibul vostru strâmt
Cu clipa ce vă trece,
Nicicând nu fi-ve-ţi chip de sfânt
Ci doar o umbră rece.
Vâ-mbăt prea des dulcegării,
Cuvinte-mbietoare,
Dulceţi de vis, copilării,
Şi-n urmă totul moare.
În lumea mea, cu dreptul meu
V-aş pustii-ntr-o clipă,
Noroc aveţi, că Dumnezeu
Vă ţine sub aripă.
Și ca o pânză fluturând
Pe-a cerului cărare,
El mi s-a dus tot așternând
În urma lui, uitare.
De-atuncea-i pironit pe cer
Răpus de-o amintire,
Jelind într-un ascuns ungher
Cea taină de iubire.
Cu ea se-mbată uneori
În zi de sărbătoare,
Și-atunci trimite către noi
Mici stele căzătoare,
Aminte să ne-aducă el
C-a fost pe-aici odată,
Să-i dea Codanei un inel
Când a-ndrăgit-o toată.
***
Cui faci codană ochii dulci
Dezmierdători de patimi,
Iar vrei pe vre-unul să-l apuci
Şi să mi-l laşi în lacrimi?
Iar însetată de amor
Stârnești în urmă-ți lacrimi
Înfiorând cu chin și dor,
Plăceri, dureri și patimi?
Nu mi te saturi, nu-i de-ajuns
Cât suflete rănit-ai?
Şi câtă jale ai adus,
Cât rău mai rânduit-ai?
-E timpul meu şi-n acest loc
În toate mi-a mers bine,
Trăiesc sub umbră de noroc,
Încearcă-te cu mine!
Aicea fac a mele legi
Cât stiu că sunt frumoasă,
Tu n-ai să poţi să le dezlegi
Că eşti la mine-acasă.
În lumea ta îmi eşti un zeu,
Aici, un oarecare,
La noi e banu-i Dumnezeu
Slăvit de fiecare.
Aici trăiesc, şi-acum sunt stea
În clipa-mi trecătoare,
Şi până când voi fi ca ea
M-oi măreţii sub soare.
Aicea-i dulcele păcat
Ce nu-l vei ştii vre-odată,
Aicea toate-s de gustat
Cât eşti frumoasă fată.
Decât nimic în lumea ta
Cea bună şi curată,
Mai bine fi-voi cineva
În lumea-mi deochiată.
Că lumile de-acol’ de sus
Au stele căzătoare,
Aici visăm cu gândul dus
Ce-i dincolo de soare.
***
Nu jinduiţi nebuni frumoşi
La lumea toată vrută,
Săraci mai bine, dar voioşi
Că viaţa voastă-i, scurtă.
Lăsați Luceferii din cer
Să lumineze-n noapte,
Voi, doritorii de mister
Chemați iubiri în șoapte,
Trăindu-mi clipe de iubiri
Ca arsa lumânare,
Uitați nevoi, nenorociri
Și-n bob de lăcrimare,
Îmi puneți doar păreri de rău
Că viața nu-i mai lungă
Să-mi țină pân’ la cap de hău,
Vecii să nu ne-ajungă.
***
Suntem copii cu nenoroc,
Cu viață mult scurtată,
Iubirii-i facem iute loc
Când o-ntâlnim vre-odată.
Păcatului suntem dedați,
Sorbind a lui plăcere,
Mereu cu dor înveșmântați,
Gustăm amar și miere.
Cu ochii noștri visători
Privim la cer în noapte
Și auzim adeseori
Cum îndulcite șoapte
Ne cheamă-mbietor mereu
Spre lumi ce-s tăinuite,
Acol’ să fim, precum un zeu
Pe-ntinderi nesfârșite.
Noi, cu iuțeala ăstui gând
Ne-om duce într-o clipă,
Spre lumi de piatră ce gemând
Pier și renasc în pripă.
Dar ele nu vor fi nicicând
Cum noi am vrea să fie,
Gură de rai împreunând.
Vecie cu vecie.
Aici ni-i locul de-nceput
Și însfințita tină,
Din care Domnul ne-a făcut,
Curați și fără vină.
Ne-a pus în raiul pământesc,
Ce-avut în el de toate,
Noi am tânjit spre cel ceresc
Și încă mai departe.
De-atunci visăm mereu în gând
Că de acol’ vom merge,
L-om întâlni pe Domnul sfânt
Ce peste lumi e rege,
Și vom vedea cel rai ceresc
Cu-Adamul de-nceputuri,
Pe cei plecați din pământesc,
Ce-s pulberi de trecuturi.
Iar fetele în visul lor
Tânjesc spre lumi de vis,
De-acol le vină cel cu dor
Le ducă-n paradis.
***
Din timpul vechi ce mi-e uitat,
N-ați învățat voi oare,
C-aici e raiul căutat
Nu sus în cea vâltoare.
Numai că voi tot rând la rând
V-ați înfrățit cu ura,
Și mii păcate-aveți în gând,
De-mi întinați Scriptura.
Așa din raiul cel primit
Făcut-a-ți iad, genune,
Că-n traiul vost’ nenorocit
N-ați pus înțelepciune.
De-aceea alt tărâm ați vrea
Al vost’ prin cer să fie,
Și fiecare dintr-o stea
Să-și fac-o-mpărăție.
Iar tu codană, bine-ai zis
Și ai ales cuminte,
Pământu-n locul unui vis,
Dar ține bine minte,
Că frumusețea de acum
E veșnic trecătoare,
Iar tu ca mâine, cum-necum,
Vei fi o oarecare.
Acu-ți trăiești viață de vis,
Pe brațe legănată,
Da-n legea firii îmi stă scris
Că te-i sfârși odată.
Și-atunci, în nopți privind la cer
Cu ochi-n lăcrimare,
Tu vei căta prin cel eter
Un chip făcut uitare.
Și-l vei ruga-n cuvinte dulci
Mai înc-odat să vie,
Ca-n cerul său să mi te duci
Să mi te faci vecie.
Iar tu, cel domn prin cel ceresc
Lucefere de seară,
Îmi uită dar de pământesc
Și-mi urcă-n ceruri iară.
Unde vei fi cum ai mai fost
Pe tot ce te-nconjoară,
Stăpân ce-acol’ avea-vei rost
Pe lumi ce n-or să piară.
Nu mai cerca cum tu îmi vrei
Iubiri de-o lungă vară,
Punându-i stele drept cercei
La incă vre-o codană.
Mi-o lasă dar în lumea ei
Plăcerii de o clipă
Să facă cum vrea dumneaiei
Păcatului risipă.
Măcar avea-va amintiri
La vremuri întomnate,
Când doar cu ele în trăiri,
În nopți ce-s lăcrimate,
Va soarbe iar divinul gust
Al vremii de iubire,
Ce-a fost cândva un dulce must
Ce n-are-asemuire.
***
Nu mai coboră din ceresc
Lucesfărul de seară,
Să-ncerce fete din lumesc
În seri lungite-n vară.
E dus în ceruri ’nalte-n sus
Aflate în rotire,
Dar încă-mi e cu gândul dus
La dulcea lui iubire.
De-aceea el spre înserat
E primul ce răsare,
Să știm cu toți că n-a uitat
Iubirea care-l doare.
Și-așa mereu spre dimineți
Adoarme în visare,
Stingându-se apoi încet
Ca sfânta lumânare.
ZBURĂTORUL
Zburător trecând prin ceruri cu aripile-ți de vis
Prin Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,
Tu nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină
O codană stă în noapte visătoare și suspină?
Doamne cum o stoarce dorul și cum inima îi bate
Când pe perini pune capul și cea geană i se zbate,
Că ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde
Și-n molatică căldură, trupul gingaș mi-l cuprinde.
Tu ești oare ceea umbră, cea sințire arzătoare
Ce îmi tulbură copila și mi-o face visătoare?
Ia mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată
Să furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.
N-ai tu lumea la picioare și-apoi cerurile toate,
Nesfârșite lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?
N-ai tu timp pentru iubire, Nesfârșitul, cum ți-l vrei?
Lasă-mi fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.
Lasă-mi să-și găsească partea printre ceilalți muritori,
Că și-așa vor fi pe-aice încă roi de doritori
Să mi-o ducă la altare și s-o facă a lor soață
Fericittă și iubită, pentru-ntreaga astă viață.
Tu ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,
Unde viața-i nesfârșită zi de zi la fel i-o trece?
Lasă-mi-o mai bine-aicea, în păcatul pământesc,
Fie soață iubitoare, nu în sterpul tău ceresc
*
Așadară, du-te numai prin a tale galaxii,
Lasă-mi fetele în pace când pe-aici o să mai vii,
Ia-ți cu tine Universul și îți fă din el plăcere,
Nouă, lasă-ne ce este și cum inima ne-o cere.
Tu, rămâi prin ’nalte ceruri ca sămânța unui vis
Cuibărit în inimi crude, ce se vor în paradis,
Și din licărul de-asupra când încerci câte-o copilă,
Tu gândește că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.
——————————
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș, 15 iunie 2024
