Constantin Noica este unul din puținii cugetători contemporani care a pus problema omului în hățișul contradicțiilor generate de pluralitatea culturilor Europei(și ale lumii) și globalitatea civilizatorie a erei tehnicii planetare. Încă din anul 1938, în eseul Omul contemporan și viitorul, filosoful conferenția că Omul de azi este: unul care nu se sinchisește de viitor; unul care nu crede în viitor(…). Viitor, nu-i așa, are omul care visează, care năzuiește, care vrea. Viitor are viitorul. Omul contemporan e obosit [1].
Filosoful nostru imputa omului contemporan faptul de a fi uitat de sine, de a se ocupa de orice din exterioritatea sa, numai de a nu se ocupa cu adevărat de sine, de a nu iubi viitorul. În preajma celui mai devastator război care se pregătea demonic în lume, tânărul cugetător dădea schița unei contradicții esențiale ce măcina proiecția către viitor și posibil a individului uman: Viitorul înseamnă creștere tăcută. Omului de azi îi place zgomotul, infernul, orașul – poate, adică sigur, pentru că are anumite goluri lăuntrice de umplut. Viitorul mai înseamnă inițiativă, răspundere. Omului de azi nu-i place răspunderea; ci, cufundat în mijlocul maselor, al colectivităților, înțelege să nu răspundă la nimic, să treacă vina asupra tuturor. În sfârșit, viitorul mai înseamnă singurătate. Ești singur înaintea propriului tău viitor. Iar omului de azi nu-i place singurătatea[2].
Această exigență a presantei responsabilități în fața viitorului, de care au vorbit atâția mari oameni ai secolului XX, un Sartre, un Camus i se revela și lui Noica, precum un imperativ categoric. Filosoful își pune întrebarea – cu aceeași responsabilitate umanistă – încotro merge cugetul contemporan și răspundea, pornind de la trăirea convingerii că omul e o ființă care se rușinează, prin căteva argumente perene, ca acestea: … trebuie să ieșim din turmă, trebuie să ne întoarcem la om(…) la fii tu însuți, fii cât mai mult tu însuți(…) despre noi, despre fiecare dintre noi e vorba, știm bine asta (…) oricât de neputincios ar fi spiritul nostru, noi putem trăi în el, adică ne putem întreba mai mult, ne putem adânci mai mult, desăvârși mai mult[3].
Umanismul concret al lui Noica poate fi un umanism al răspunderii față de individ, colectivitate, dar și față de națiune și umanitatea epocii actuale. În anii 40 Noica scria un articol de răsunet, Celălalt umanism, relevând de ce este atâta nevoie în lumea de azi. Noi avem nevoie, în lumea de azi, de o expresie care să califice adâncimea omului în sine și, calificând-o, s-o unifice și s-o organizeze. Dacă umanismul izvorăște din dorința omului de a se regăsi pe sine- cine are mai multă nevoie de a se regăsi decât omul de azi, risipit de atâtea cunoștințe, de atâta tehnică, de atâtea nădejdi dezamăgite și primejdii neocolite? Dacă vrem să însemne depășire – nu omului de azi îi e necesară depășirea umanistă, omului de azi înfrânt, umilit de timpurile pe care singur și le-a pregătit incapabil fiind măcar să-și prevadă dezastrele, pe care cu atât de subtilă inconștiență le-a pus în practică[4].
În fața dezastrelor istorice, umane, sociale și individuale – ale vieții sale trăite sub crugul atâtor constelații potrivnice, Noica a coborât din înaltul filosofiei pure, a urcat iarăși acolo, menținând, viguros și constant, echilibrul spiritual între : cum e cu putință ceva Nou[5] și umanismul viu al veacului[6].
Acest umanism al lui a fi, complementar celui al lui a face își centrează atenția asupra militantului, a luptătorului pentru care : Idealul oricărei elite conștiente nu e să facă altă lume: e să fie altă lume. Omul de azi nu se mai așază față de lume, ci în lume. El este lumea, și o pune neîncetat în mișcare, odată cu propria și neodihnita sa înnoire[7].
Convingerea întremătoare a întregului edificiu filosofic nicasian este, ca și aceea a filosofului existențialist francez Gabriel Marcel, că a fi trebuie slujit, nu contra, dar complementar lui a avea. Tânărul filosof își contura umanismul său ca pe un program creștin nedisimulat: Ceea ce așadar descoperim astăzi poate este, dincolo de inteligența ucigătoare de viață, tocmai viața. Împotriva tiraniei prelungite a inteligenței s-a putut ridica, în ultimul timp, viața brutală și elementară. Nu suntem azi în măsură s-o judecăm și s-o osândim. Dar cine are ceva mai bun de adus, să aducă: și va fi o viață mai înaltă, dar tot valorile lui a face. Ne-am trezit astăzi însetați de valorile lui a fi. Cândva, când setea aceasta își va găsi o albie, vom înțelege mai limpede, poate, că viața nu suprimă inteligența, ci o întemeiază cu adevărat, așa cum a fi nu interzice pe a face: îl susține[8].
Vocația europeană a românescului l-a urmărit pe Noica o întreagă viață de cultură și filosofie, fapt dovedit și de construcția unui Model cultural european publicat, de altfel, sub titlu latinesc De dignitate Europae. Lucrarea este o reflecţie filosofică asupra culturii europene formulată cu diverse ocazii între anii 1986 şi 1987, în reviste precum Ramuri, România Literară
De ce a simțit Constantin Noica nevoia
unei reflecţii asupra culturii europene, când încă mai avea vreme să încheie,
printr-un tratat de logică, articulaţiile unei ontologii redutabile? Ce resort
l-a făcut pe acest filozof să părăsească poziţia unor consideraţii lucide cu
privire la sintaxa aventurii individualului în orizontul fiinţei, pentru a
perora, în cu totul alt orizont, pe teme secunde de antropologie culturală?
Plonjând în propriile sale nelinişti, adâncind propria sa interogaţie, Noica află însăşi esenţa filosofiei – sedus de o idee, în cucerirea ei nu eşti nicodată singur – regăseşti întotdeuna căile altora. El urmăreşte povestea fiinţei acolo unde ea s-a spus în mod exemplar. Și unde oare s-a spus mai bine povestea fiinţei dacă nu în Dialogurile lui Platon şi Metafizica lui Aristotel, în Confesiunile Fericitului Augustin ori în Summa Sfântului Toma, în Leibnitz ori Descartes, Kant sau Hegel – adică nici mai mult nici mai puţin decât în cultura europeană.
Ca atare, meditaţia nici nu putea începe, nici nu putea sfârşi fără să fi
întreprins un proces de intenţie culturii europene. Fără această confruntare cu
marile spirite, fără o evaluare profundă a conceptelor fondatoare, metamorfoza
interioară, pe care autorul nostru a suferit-o, n-ar fi fost posibilă – aşa cum
o va spune chiar el: Dacă nu eşti un individual-general, nu eşti nimic; te
preia statistica[9].
În Jurnal de idei, Noica spunea:…obsesia mea este de a reabilita individualul, dar nu ca individual stingher, ci ca individual investit de puterea generalului[10]. Despre ce individual să fie oare vorba? Nu cumva despre individualul uman, iar la limită, chiar despre homo europaeus? Strivit de cele trei puteri anonime: natura, istoria şi masele, individualului nu-i rămâne decât un destin copleşitor. Aşa încât tot efortul său mental, întreg eşafodajul ideilor sale se înalţă ca un răspuns la întrebarea: ce poţi să faci atunci când totul în jurul tău se destramă?
Cultură – va spune Noica. Singura formă de a lupta cu destinul este să dai un
sens, să dai o direcţie căutărilor tale, să te laşi pătruns, structurat de acea
idee din interior până în momentul în care ajungi cu toată fiinţa ta să
întruchipezi însăşi ideea, să devii una cu ea, să devii regulă. Substanţa
relaţiei dintre individual şi idealul său este însăşi alegerea.
Constatin Noica ştia foarte bine că: Avem în noi un principiu al ordinii şi al
ordonării – (care este) spiritul -, dar (pe care) nu ştim sau nu vrem să-l
folosim. Omenirea ar putea fi reformată dacă schimbarea ar începe de la
elementul edificiului, de la calitatea cărămizii, aşadar de la edificarea
individului – (prin cultură) [11].
Fiindcă individualul, omul, nu este de la sine înzestrat cu înţelesul fiinţei,
el nu rînduieşte lucrurile la locul lor şi nici nu le duce la împlinire, în
chip obişnuit. Doar prin cultură capătă învestirea de a deosebi în sânul
realităţii şi de a rândui ceea ce a văzut.
Cultura însă nu are nici ea această virtute pănă la capăt, dacă nu e susţinută de o conştiinţă filozofică. După cum omul se pierde, fără sprijinul culturii, în meandrele firii sau în devenirea oarbă a vieţii istorice, cultura se pierde şi ea în diversul materialului sau al sensurilor ei, dacă nu capătă, printr-o conştiinţă filosofică, învestirea de a ridica lucrurile la prototipurile sau fiinţa lor. Teoretizând virtuţile culturii, Constantin Noica circumscrie realitatea dinamică a proximităţii. Între noi şi visele noastre, între ceea ce suntem şi ceea ce vrem să realizăm cu propria fiinţă, stau alegerile pe care le facem. Între noi şi idealul proiectat se creează o tensiune, un spaţiu ce ne este deopotrivă mediu şi mediator. Vehicolul ce serveşte parcurgerii distanţei dintre proiect şi materializarea lui este însăşi cultura. Bunăoară dintre toate culturile numai una a fost capabilă de a se ridica deasupra statisticii. Doar una a fost capabilă să dea arhetipul, a educat şi educă în continuare tot globul, după cum tot ea a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Mai mult încă: nu numai civilizaţia, ci chiar cultura ei educă dinăuntru alte lumi şi rase… Misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine, aşa cum au dovedit că au culturile mai împlinite din trecut, chiar grecii, cu unele oracole şi mistere ale lor[12].
Când Noica se decide să facă o radiografie condiţiilor de posibilitate a
existenţei culturii europene, întrebarea pe care şi-o pune cum a reuşit o
cultură ca cea europeană să facă faţă istoriei? Cum de-a izbutit să
supravieţuiască suprimând orice stigmat al unei viitoare morţi?
Capabilă de o diseminare profundă la nivel global, cultura europeană face din modelul său unul demn de urmat, pe baza felului ei de-a fi. Ceea ce configurează din interior variaţiile celorlalte culturi vine tocmai din esenţa culturii europene. Şi ce este acest ceva care vine dinspre Europa? Modul în care s-a aşezat în faţa istoriei, felul în care a soluţionat anumite conflicte, nelinişti.
Nu e semnificativ pentru spiritul european, faptul că nu se sperie de eşecuri?
Ca în Biblie, unde cu înţelepciune a fost integrat Ecleziastul, care părea să
zădărnicească totul, dar lăsa intact totul, aşa au venit acum un Nietzsche şi
după el alţii, care să-şi închipuie că dinamitează lumea cu adevărurile tunate
de ei. Iar lumea le-a răspuns liniştit: che bella voce[13]!
Dar întrebarea cu care Noica proiectează cultura europeană pe fundalul ontologiei sale sondează un alt tip de adâncime. Cu această întrebare şi răspunsul care o însoţeşte, Noica deschide cu adevărat drumul către ceea ce doreşte să demonstreze şi anume că există o cheie paradoxală între două nivele – ontic şi ontologic – de natura închiderii care se deschide. Ea sună cam aşa: Ce anume opune cultura europeană la o aşezare faţă în faţă cu celelalte culturi?
În primul rând o suprastructură – adică schimbarea raportului dintre om şi
natură în favoarea celui dintâi. Această polarizare asimetrică s-a petrecut cu
ajutorul excepţiilor ce-au pretins nu să lărgească sau să extindă regula, ci
chiar s-o răstoarne pentru a o supune.
În al doilea rând o cunoaştere
raţională, capabilă să preia în sine şi ceea
ce-i este funciar diferit – în speţă iraţionalul. Alteritatea recuperată în
cadrul sistemului, fără rest, nu mai poartă chipul străinului, al lipsei de
structură ci chiar marca fecundităţii.
În al treilea rând o superioară organizare ştiinţifică şi tehnică de viaţă, cu
lărgirea existenţei şi cunoaşterii proprii prin istorie.
Şi nu în ultimul rând orizontul deschis, ca o limitaţie care nu limitează, până la ieşirea prin creaţii din timpul istoric. Sensul oricărui act creator este de a suprima pe de o parte limita, iar pe de altă parte distanţa dintre locul în care se află creatorul şi punctul zenital al veşniciei creaţiei sale.
Reflectând lucid asupra interogaţiei:
Ce înseamnă să fii european?, Paul Valéry cir-cumscrie, plin de rafinament, dar
cu un extraordinar realism, sufletul Europei.
Acolo unde numele lui Cezar, Gaius, Traian şi Vergiliu, acolo unde numele lui
Moise, acolo unde numele lui Aristotel, Platon şi Euclid au o semnificaţie şi o
autoritate simultană, acolo este Europa. Afirmaţia lui Valéry e remarcabilă
prin sugestia pe care ne-o face la nivelul perceperii lui homo europaeus ca
distinct în orizontul global.
Omul Europei nu se defineşte prin rasă, nici prin limbă, nici prin obiceiuri, ci prin cultura sa, prin sufletul său. Or sufletul său este acolo unde-i sunt şi reperele. Purtător al unor mărci culturale indelebile, homo europaeus s-a aflat mereu în orizontul marilor teme. Aflată între om şi aspiraţiile sale, cultura s-a dovedit proteică – un adevărat pat germinativ – un mediu în care nu ştii cine dă şi cine primeşte, un mediu căruia i se potriveşte orice lege şi nici una.
————————————
[1] Constantin Noica, Echilibrul spiritual, Sudii și eseuri, Editura Humanitas, 1998, p. 133-138.
[2] Ibidem, p. 137.
[3] Ibidem, p. 118.
[4] Ibidem, p. 214
[5] Constantin Noica, Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou, Ed. Humanitas, București, 1995.
[6] Constantin Noica, Echilibrul spiritual, Sudii și eseuri, Editura Humanitas, 1998, p. 133-138.
[7] Ibidem, p. 236-240
[8] Constantin Noica, Echilibrul spiritual, p.238-239.
[9] Ibidem, p.46.
[10] Constantin Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, București, 1990, p.80.
[11] Ibidem, p. 125.
[12] Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, p. 134.
[13] Ibidem, p. 160.
BIBLIOGRAFIE
Ianoși, Ion, Constantin Noica – între construcție și expresie, Editura Științifică , București, 1998
Liiceanu, Gabriel, Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă, Editura Cartea Românească, București, 1983
Noica, Constantin, Echilibrul spiritual, Sudii și eseuri, Editura Humanitas, 1998
Noica, Constantin, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București
Noica, Constantin , Jurnal de idei, Editura Humanitas, București, 1990
Noica, Constantin , Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou, Ed. Humanitas, București, 1995.
——————————–
Gabriela LUNGU
Roman. 22 martie 2019
