ORDINEA – LEGEA PROGRESULUI

0
30

„Adevărata operă de artă este doar o umbră a perfecțiunii divine.” – Michelangelo Buonarroti

   Ordinea este forma de care depinde frumuseţea lumii, frumusețea fiecăruia dintre noi. Ordinea înseamnă echilibru, ea fiind și prima lege a universului.

   Un om ordonat nu se zăpăcește în dezordinea din jurul lui, ci își ordonează lucrurile și gândurile, dobândește un echilibru interior, influențând pozitiv exteriorul. 

   Omul dezordonat este un om zăpăcit, anarhic. Când constată că nu poate face tot ce-și dorește, că lumea din exterior începe să-l judece, își pierde controlul emoțional, se dezechilibrează și este tentat să facă greșeli și mai mari, numai pentru a-și salva bunurile, poziția dobândită. El crede că este plin de curaj, dar devine complet haotic și creează haos în jur. Această stare de spirit, acest haos, după concluzia unui cercetător, poartă mai multe denumiri – criză, depresie sau chiar disperare. Starea se repercutează asupra multora, este ca un virus de care greu se poate scăpa. Ar trebui să facă, în acel moment, ordine în idei și mai apoi să treacă la ordonarea lucrurilor.

   Vechii greci credeau că lumea, așa cum o cunoaștem noi, deci caracterizată de anumite reguli, de o anumită ordine, nu a existat dintotdeauna; ea a luat naștere dintr-un haos inițial. Conform acestei credințe care a dăinuit multă vreme, cel puțin ca motiv literar (ex. poetul român Mihai Eminescu: „…Din chaos, Doamne, am apărut / Și m-aș întoarce-n chaos, / Și din repaos m-am născut. / Mi-e sete de repaos…”), până aproape de secolul nostru, începutul lumii este legat de o fază preistorică în care nu existau nici un fel de distincții, diferențieri (nici măcar de ordin temporal), în care lucrurile și caracteristicile lor, fenomenele și ființele nu existau ca atare.

   Unul dintre primii gânditori greci, filozof presocratic, Anaxagoras (500-428 î. Hr.) ar fi afirmat: „Toate lucrurile erau amestecate la un loc: pe urmă a venit rațiunea ( nous ) și le-a pus în rânduială”. El credea că rațiunea a transformat haosul într-o lume ordonată. Alte mituri antice oferă alte explicații cosmogonice privind nașterea universului. Esențial este însă faptul că grecii antici au susținut că lumea în care trăim nu mai este cea a haosului primordial, ci o lume ordonată, un cosmos (ideea de cosmos era pentru ei opusul ideii de haos). 

   Filozoful și matematicianul grec – Pitagora (570-495 î. Hr.) a dat existenței numele de Kosmos, denumire care s-a păstrat până astăzi, „Kosmos” însemnând că întregul, totul, nu este doar o multiplicitate, ci un sistem ordonat, o unitate armonioasă. 

   La originea ideii de cosmos au stat observații simple asupra fenomenelor naturii: regularitatea succesiunii anotimpurilor, mișcarea ordonată a soarelui și a celorlalte corpuri cerești, alternanța zi – noapte etc. 

   Ceva mai târziu, gânditorii greci din școala sofistă au arătat că și societatea omenească își bazează existența pe ordine, o ordine călăuzită de convenție, regulă sau de lege. Opoziția haos – cosmos este o temă filozofică ce i-a preocupat pe gânditori și artiști până în zilele noastre. Principalele întrebări care s-au pus și se pun sunt: cât este haos și cât este ordine în lumea în care trăim? Care dintre ele domina? Precum și întrebarea: de unde provine ordinea în univers?

   Majoritatea gânditorilor clasici europeni, de la antici până la cei din sec. XIX, dinainte de Nietzsche, au continuat tradiția greacă a credinței și anume că lumea e ordine și nu dezordine, respectiv cosmos și nu haos. Unii dintre ei au negat total existența dezordinii, afirmând că lumea în care trăim este o lume ordonată, în care există mici insule de haos. Pe aceștia nu i-a interesat, se pare, dacă acest haos se va extinde și va cuprinde întreaga planetă, situație în care trăim astăzi, similară cu extinderea răului ce este pe cale să domine binele.

   Pentru vechii greci, ideea de cosmos, de ordine universală, conducea în mod inevitabil la ideea unității lumii. Dacă e adevărat că toate lucrurile și fenomenele din natură formează un tot unitar – în ciuda deosebirilor dintre ele și în ciuda faptului că sunt situate foarte diferit în spațiu și timp – atunci întrebarea care se punea era de unde provine și cum se explică această unitate. Era problema filozofică a raportului dintre Unu și Multiplu – cum o numeau filozofii. Ei făceau o raportare imediată a lumii la simțuri, încât lumea era percepută într-o formă senzorială: simțurile aduc conștiinței, mai intâi, diversitatea fenomenelor și lucrurilor; acestea se deosebesc după culoare, sunet, miros, densitate etc. Însă, pentru ca omul să poată înțelege lumea este nevoie de un criteriu de ordonare a diversului sensibil pentru a putea recunoaște lucrurile care sunt la fel sau pe cele ce sunt diferite. Dar, a introduce ordinea înseamnă „un anumit fel de unitate” și de aici credința că există un principiu fundamental care adună lucrurile ținându-le laolaltă. Tot de aici se naște și o dificultate, aceea de a deduce din acest principiu, indiferent cum îl numim, multiplicitatea, diversitatea lucrurilor. Așadar, încercarea de a rezolva problema raportului dintre unitate și diversitate, a găsi unitatea lucrurilor, care – credeau grecii – trebuie să existe în spatele multiplicității lor, a creat o temă filozofică clasică: tema principiului. 

   Pentru o lungă perioadă de timp, preocuparea de a înțelege originea lumii și a ordinii ei a fost totuna cu căutarea unei divinități care ar fi creat universul. Originea filozofiei europene se leagă însă de apariția unei școli de gândire care începe să vadă originea și explicația tuturor lucrurilor, nu în acțiunea unei divinități, ci în acțiunea unui factor natural. Inițiatorul acestui fel de a gândi a fost filozoful grec presocratic Thales din Milet (625-540 î. Hr.), despre care ne spune Aristotel (384-322 î. Hr.) că își începea filozofia cu căutarea și descoperirea unui principiu unic al lumii (fapt pentru care a fost numit de Hegel „primul filosof în sensul clasic al cuvântului”). Potrivit grecilor, un principiu, ca să fie principiu, trebuie să îndeplinească așa – numitele „condiții de inteligibilitate”, adică trebuie să fie: unic, veșnic, necreat, infinit etc. Thales spunea că acest principiu este apa, „origine și substanța a tuturor lucrurilor”, el ajungând la această considerație pe baza observației empirice: „tot ceea ce este umed trăiește, tot ce e uscat piere”. Alți filozofi au propus drept principiu fundamental aerul (Anaximenes), focul (Heraclit), atomul (Democrit). Anaxagoras propune rațiunea și astfel principiul se depărtează de dimensiunea lui materială și se spiritualizează. Anaximandru, filozof grec reprezentant al școlii ioniene, a fost primul care a propus drept principiu al lumii un concept filozofic privat de limită, conținutul căruia este dat de cele 4 elemente materiale ( apa, aer, foc, pamant ), iar faptul că el e nedeterminat, înseamnă că nici unul dintre cele 4 elemente nu e privilegiat în dauna altuia. Esențial este însă faptul că, în oricare dintre aceste interpretări, există un singur substrat comun tuturor lucrurilor și, deci, prin acest substrat comun se poate da seama de unitatea lumii.

   Cea mai importantă și mai durabilă interpretare a raportului dintre Unu și Multiplu a dat-o , în antichitatea greacă, Platon (427-347 î. Hr.), fondatorul Academiei din Atena. Pentru această problemă a unității și a diversității a găsit explicația unității tuturor lucrurilor de același fel, a genurilor de obiecte, animale etc., punând întrebarea: „Cum de toate albinele formează un gen unic și unitar de viețuitoare, iar oamenii – un gen unitar de ființe? Cum de lucrurile frumoase formează o categorie aparte, omogenă, categoria celor frumoase? Dacă toate faptele bune sunt de același fel, adică bune, cum se explică unitatea lor, unitatea categoriei „fapte bune”? Ca, de altfel, majoritatea anticilor, Platon era convins că din moment ce toate faptele de un anumit fel se aseamănă între ele și primesc același nume, formând categorii unitare, ele trebuie să aibă un sâmbure comun, o trăsătură comună care, în ciuda diferențelor dintre ele, se numesc în același fel. Așa sunt albinele, dar și oamenii. Albinele – copii imperfecte ale prototipului ideal, perfect, de Albină: oamenii – copii imperfecte ale unui model ideal, etern, de Om; lucrurile frumoase copii ale Frumosului în sine; faptele bune copiază toate o Idee sau o Formă perfectă de Bine. Astfel omul poate recunoaște o albină ca fiind albină, un lucru frumos ca fiind frumos, sau o faptă bună ca fiind bună, pentru că sufletul său (despre care, ca mulți dintre antici, credea că e nemuritor și că, înainte de a intra în trupul omului, a locuit în lumea ideilor ) recunoaște în aceste copii imperfecte modelele lor ideale văzute mai înainte în acea lume diferită de a noastră.

   De aici a pornit concepția platoniciană despre învățare ca reamintire (anamnesis). Putem învăța matematica, argumenta Platon, tocmai pentru că nu este necesar ca sufletul să deducă ideea generală de Egalitate (idee perfectă) din egalitățile imperfecte pe care le găsim în natură între 2 bețe sau 2 pietre (egalități particulare); sufletul omului are deja în adâncurile sale amintirea Ideii sau Formei perfecte de Egalitate, pe care a dobandit-o înainte de a se întrupa din lumea Formelor și pe care acum, în lumea fizică, nu trebuie decât să și-o reamintească, în contact cu copiile imperfecte pe care le întâlnește. Această teorie este ilustrată în dialogul „Menon” și reluată în „Phaidon”, unde Platon nu vrea să demonstreze atât teoria anamnezei, cât existența lumii Ideilor. Dacă există anamneza, există locul care a facut-o posibilă – lumea Ideilor.

   Teoria reamintirii se leagă astfel de doctrina nemuririi sufletului și de ideea existenței unor prototipuri ideale, a unor Forme sau Idei în sine, care locuiesc într-o altă lume, distinctă de lumea fizică în care trăim noi. Pentru Platon, unitatea și ordinea din lume provin de la Forme și Idei: tot ceea ce există își dobândește unitatea și trăsăturile caracteristice, bine determinate, prin participarea la prototipuri ideale, prin copierea, fie nereușită, a acestora. Faptul că un lucru sau o faptă este ceea ce este, deosebindu-se de altele, faptul că în lume există distincții și genuri determinate de lucruri – deci ordine și nu haos – se datorează acestor modele ideale, invizibile pentru simțurile noastre, dar cu care sufletul a intrat cândva în contact.

   Meritul incomparabil al acestei concepții este de a fi explicat și impus în conștiința filozofică ideea existenței și obiectivității valorilor de Bine, Adevăr, Frumos, Dreptate etc., valori pe care anticii le numeau de obicei virtuți și care apar la Platon ca realități obiective, de sine stătătoare, independente de părerile nesigure ale oamenilor, privitoare la ce ar fi bine, frumos, adevărat sau drept la un moment dat. Se impune astfel o distincție metafizică fundamentală între realitate (valori autentice) și aparență ( părerea oamenilor). Această distincție care stă la baza gândirii europene, reprezintă o replică la adresa tendinței sofiștilor antici – care, prin filozoful Protagoras (481-411 î. Hr.), au afirmat că „omul este măsura tuturor lucrurilor” – de a identifica realitatea cu aparența, adevărul cu opinia, înconjurând astfel tendințe relativiste (bazate pe ideea că nu există valori, toate valorile fundamentându-se pe aprecieri relative, diferite de la om la om ) și subiectiviste ( bazate pe ideea că valorile nu au existența obiectivă, ci doar subiectivă, de ordin personal). Împotrivindu-se acestei tendințe, Platon dă de înțeles că deosebirile de valoare – dintre bine și rău, adevărat și fals, frumos și urât – există în mod obiectiv, că ele nu sunt totuna cu părerile subiective ale oamenilor privind aceste deosebiri. El apără ideea că există ordine nu numai în natură, ci și în lumea valorilor, a faptelor ce trebuie judecate prin prisma valorilor; că nici în lumea convingerilor (adevărate sau false), actelor (bune sau rele), operelor (frumoase sau urâte) nu ne putem mulțumi cu haosul la care pot conduce aprecierile subiective, relative, ale diferiților oameni. 

   Credința optimistă într-un adevăr obiectiv, într-un bine real și într-un frumos autentic a stat la baza culturii și a sensibilității europene; ceea ce a constituit raportul metafizic al noțiunii de perfecțiune (atât în gândirea teoretică, cât și în arte ), precum și al convingerii privind existența unor idealuri. Chiar târziu, în sec.19, se poate regăsi încrederea de origine platoniciană în existența obiectivă a valorilor.

   În sprijinul ideii de unitate a lumii a venit și constatarea gânditorilor antici că lucrurile, fenomenele și evenimentele din univers nu sunt izolate, ci sunt integrate într-un tot unitar prin legăturile sau conexiunile care există permanent între ele. Tot ceea ce se petrece este parte din acest întreg și contribuie, într-un fel sau altul, la ordinea și perfecțiunea universului. Atât de desăvâșită apărea, în ochii gânditorilor antici, aceasta ordine, încât ei nu ezitau să o numească „sfântă”. În felul lor de a vedea lumea, existența unei ordini unitare, a unui singur univers și a unei singure divinități se contopeau și se justificau reciproc. Ordinea este prima lege a universului.

   Marcus Aurelius (121-180 d.Hr.), împăratul stoic, spune în lucrarea „Către sine”: „Toate sunt rânduite împreună și desăvârșesc ordinea aceluiași univers. Fiindcă din toate este alcătuit un univers, un singur zeu trăiește în toate, o substanță și o lege unică”. Admițând un singur univers, perfect, Aurelius admite și o singură divinitate. Adică, dacă există o unitate a universului dată prin relații, ea este explicată printr-un principiu unic comun, căci diversele nu se adună decât în virtutea unității lor.

   Astfel, filozofia lui Giordano Bruno (1548-1600), teolog și filozof italian din epoca renașterii, se reduce la o necontenită explicație a ideii de infinit. Panteist fiind ( pan = peste tot, theos = zeu ), Bruno nu credea că poate exista ceva în care Dumnezeu să nu se afle. Dumnezeu (Unul) este suprema unitate în care se desăvârșește coexistența celor opuse; El este Cauză, Principiu și Unitate.

   După cum se vede, convingerea că lumea este unitară era atât de puternică, încât ea îi facea pe mulți gânditori să creadă că ceea ce n-ar face parte din acest tot unitar, ceea ce ar părea multiplu, divers, nici nu ar exista în realitate.

   Ideea unor legături permanente între tot ceea ce există în univers i-a inspirat pe filosofii epocii moderne cu imaginea unei comunicări universale între toate lucrurile, comunicare care face ca fiecare fenomen să intre într-un fel în rezonanță cu altul și, în cele din urmă, fiecare lucru care există să poată fi regăsit în oricare altul. În acest fel, ideea de unitate a lumii e dezvoltată până în ultimele sale consecințe, mai ales prin claritatea filozofului și matematicianului Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716). Prin „monadă” el înțelegea „puncte metafizice” sau „atomi de substanță” imaterială din care se construiește realitatea lumii. Lumea e un sistem complex de monade în fruntea cărora se află Monada Supremă. 

   Filozoful francez Auguste Comte (1798-1857), fondatorul teoriei pozitivismului, în lucrarea sa „Discours sur l’esprit positif” vorbește despre ordine și progres, obiectul principal al progresului uman fiind îmbunătățirea continuă a propriei noastre naturi, cu prevalarea atributelor care disting cel mai mult umanitatea noastră de simpla animalitate, inteligența și sociabilitatea. 

   Toate aceste întrebări arată că preocuparea filozofică pentru înțelegerea ordinii din univers, ca ordine bazată pe o anumită unitate a tuturor lucrurilor, este aflată încă în centrul interesului gândirii teoretice.

   Gânditorul român Petre P. Negulescu (1872-1951) a examinat problema existenței în general, a existenței considerate nu în una sau alta din părțile ce o compun, ci în totalitatea ei, în care părțile se îmbină și se adaptează unele cu altele „formând o unitate ce, în lumina experienței noastre mărginite, cel puțin, pare armonică”, ceea ce l-a și determinat pe Pitagora să-i dea acest nume de Kosmos. Negulescu a examinat rezultatele științei cu privire la structura universului și a stabilit câteva caractere ale acestuia: solidaritatea părților sale, unitatea și ordinea, uniformitatea fenomenelor care îl alcătuiesc. „Universul este un imens vârtej de fenomene ce iau, în fiecare moment, alte înfățișări, se schimbă necontenit”, mai spunea Negulescu. În ultimul său volum „Destinul omenirii” a interpretat problema progresului și din punctul de vedere al culturii, considerând cultura și civilizația ca „modalități” ale progresului uman, factorii principali fiind „dezvoltarea inteligenței și rafinarea sensibilității oamenilor, individuali considerați”.

   Atât lumea în care trăim cât și propria noastră natură umană poartă pecetea ordinii și a armoniei. Libertatea însă prost înțeleasă și lipsa responsabilității omului a transformat lumea în izvor de dezordine. Și gândind la dezordinea existentă, ne putem da seama de câtă muncă va fi necesară pentru a ieși din acest haos, a redobândi ordinea! Și numai să existe oamenii care, cu credință în Dumnezeu, să facă această muncă!

   Închei acest eseu citând cuvintele profund inspirate ale Președintelui Academiei Române: „Lăsați-ne așa cum suntem!” În alt mod spus: Nu mai veniți cu idei noi care adâncesc haosul în care am intrat.

   CRĂCIUN FERICIT!

Vavila Popovici – Carolina de Nord