„Lui George Roca, pentru un nou început…”
Am iubit întotdeauna începuturile, de toate felurile, aşa scurte cum sunt ele, amintindu-ne de un tren care trece printr-o gară mică. Iubesc începuturile înainte de orice, pentru că au frumuseţea şi freamătul unei primăveri, aşa cum primăvara are printre altele şi farmecul unui început. Aşteptând începutul miracolului primăverii, nu putem pune stavilă bucuriei de a o întâmpina şi nu putem rezista promisiunilor aduse de mărţişoarele zilei de 1 Martie. Chiar dacă în Canada primăvara începe mai târziu, toţi românii poposiţi pe aceste meleaguri o purtăm în suflet cu debut tot în luna martie, fiindcă aşa s-a instalat ea în codul nostru genetic.
Dar oricând ar veni, începutul primăverii este fără tăgadă simbolul reînvierii naturii, iar noi, oamenii, fiind parte integrantă a ei, îi întregim tabloul renăscând odată cu ea şi cântând imnul bucuriei în aceeaşi partitură a orchestrei Universului. Primăvara musteşte a renaştere, ca o întoarcere cosmică spre începuturi, ca o altă geneză care, de fiecare dată, se arată mai promiţătoare, mai darnică, mai deschisă spre proiecte.
Energia primăverii, printr-un mecanism încă necunoscut nouă, ne trezeşte propriile energii, retrăind fiecare clipă a renaşterii. Această energie a noului început ne ajută să reorganizăm planurile noastre interioare, să facem curăţenie în suflet şi să facem o altă ordine, să stabilim o altă ierarhizare a priorităţilor. Sfârşitul fiecărui început încheie ceva lăsând loc altor începuturi în care putem valorifica experienţele pe care le purtăm cu noi. Primăverile, ca orice început, poartă in ele esenţa binecuvântată a vieţii.
Ca la orice început de drum, simţim imboldurile speranţei, ale unor noi dorinţe de împlinire, ne simţim învăluiţi de o vibraţie care ne cufundă în noi, într-o iubire caldă gata să o dăruim, numai să fie cineva care să o primească cu braţele deschise.
Iubesc toate începuturile fiindcă totul este altfel şi pentru că totul îţi pare posibil. Ca oameni maturi şi chiar vârstnici, putem să retrăim momente încărcate de farmecul inocent al copilăriei, să uităm de griji şi de necazuri. E o mare binefacere să uităm de tot ce e în jurul nostru, să nu ne intereseze dacă e luni sau marţi, să uitiăm ce vârstă avem, inima să ne bată mai repede şi să ne surprindem înfioraţi ascultând chemarea vreunei amintiri pe care să o retrăim în deplinătatea ei. E un fel de nebunie frumoasă, pe care nu o pot ocoli nici chiar firile cele mai reci şi mai calculate.
Iubesc fiorii începuturilor de multe feluri pentru că au un anume farmec, pentru că sunt purtători de un aer primenitor, pentru că ne animă şi ne farmecă. Imi plac începuturile fiindcă sunt incitante prin durata lor scurtă. Vieţuind în bună vecinătate cu sfârşitul lor, abia au timp să ne lase să respirăm şi să ne şoptească în trecăt că magia există.
Aruncând o repede ochire asupra lungului şir de începuturi din viaţa noastră, care mai de care mai diferite, vedem că începutul anotimpului primăverii pare a fi cel mai bine instalat în noi şi nu neapărat acele începuturi de primă importanţă. Inceputul vieţii, ce-i drept fundamental ca importanţă, nu-l conştientizăm, alţii se bucură de venirea noastră pe lume. Vine rândul nostru să ne bucuram mai târziu, când apar mlădiţele noastre sau ale celor dragi şi nu de puţine ori, când privim minunea vieţii întruchipată în ochii de copii. Senzaţia de nou născut, o trăim într-un anume fel, doar primăvara.
Actul căsătoriei este şi el un moment deosebit de important. Inceputul căsătoriei cu alaiul somptuos al nunţii formează momente de neuitat pe viaţă, dar îl trăieşti doar odată, pe când anotimpul primăverii îl trăieşti în plinătatea lui în fiecare an. Dacă privim prin această prismă un alt moment fundamental pe care îl trăim, cel al sfârşitului vieţii noastre, şi acesta este tot un prilej al altui început, dar e unic şi acesta. Cei care au trecut graniţa vieţii şi s-au întors, au spus că dincolo, în cealaltă lume, au trăit un început într-un altfel de energii, necunoscute pe pământ. Moartea trebuie privită şi ea ca un nou început, par pentru pământeni, rămâne marele necunoscut.
Sunt atâtea şi atâtea începuturi în viaţa noastră: prima zi de şcoală, primul sărut, primul bal, prima dragoste, primul job… Chiar în cursul unei singure zile sunt nenumărate începuturi şi nu de puţine ori, nu aduce ziua, ce aduce ceasul.
Privind în urma, din lungul şir al înnoirilor din viaţa mea, două dintre ele mi se par a fi mai semnificative, ca o staţie de gara mai mare. Cea dintâi este începutul unei noi vieţi de emigrant, situaţie în care nu încetăm să ne mirăm de câte noutăţi ne stau în cale, oricât timp ar trece de la strămutarea noastră. Cea de-a doua o constiuie debutul meu literar la 70 de ani, preocupare care mă duce pe un drum fără sfârşit al nouăţilor de când lumea.
Firea mea optimistă poate că a încărcat cu prea multă lumină şi căldură frumuseţile începuturilor, dar am convingerea că, indiferent cu ce fel de fire suntem înzestraţi, numai de noi depinde să aducem în viaţa noastră mereu alte începuturi cu iz de primavără binefăcătoare.
———————————–
