Paralelă între nazism şi comunism

Am văzut de curând un film american, care este povestea adevărată, cutremurătoare, a unui celebru şi talentat compozitor, muzicianul polonez Vladislav Şpilman – de origine evreu, care a avut de suferit persecuţiile şi oro­rile regimului nazist. Filmul “Pianistul” făcut de celebrul regizor polonez Roman Polanski, care a luat Oscarul (pentru cel mai bun actor într-un rol principal – Adrien Brody), este zguduitoarea poveste a unui tânăr şi talentat evreu polonez, care a trebuit să trăiască în condiţii inumane şi tragice în perioada 1939-1944. Şpilman a avut norocul să supravieţuiască, fugind şi ascunzându-se cu frica-n sân ca să nu fie prins şi executat de trupele naziste. Urmărind acest film, am tras o paralelă între nazism şi comunism, comparând asemănarea dintre povestea acestui muzician şi a tatălui meu, magistratul român Radu Opran, care a suferit aceleaşi orori dar în cu totul altă vreme, cea a comunismului românesc.
Extremele asemănări între nazism şi comunist: începutul confuziei totale a evreilor în perioada dominaţiei naziste din Polonia dintre anii 1939-1942, ei neimaginându-şi ce îi aşteaptă în viitor; aceiaşi stare de spirit, de confuzie a intelectualităţii burgheze din România între 1944-1947. După abdicarea forţată a regelui Mihai I (1947), cel care a întors armele împotriva naziştilor, se instaurează o perioadă de distrugere a burgheziei române. Tata spunea cu tristeţe atunci: “Acum vine sfârşitul! Ultima noastră speranţă s-a dus, o dată cu expulzarea casei regale.”
A doua asemănare: sărăcirea şi îngrădirea evreimii poloneze în timpului nazismului prin scoaterea din casele lor înstărite şi mutarea lor în case salubre şi sărăcăcioase; cartierele evreieşti au fost separate de populaţia poloneză, printr-un zid lung şi înalt construit de nazişti; înfiinţarea unui târg de vechituri unde evreii îşi vindeau lucrurile din casă – obiecte de valoare – date pe preţuri derizorii şi cumpărate de nazişti, îmbogăţiţi peste noapte; înlăturarea acestora din carierele lor intelectuale, artistice etc. şi umilirea lor prin primirea oricărei munci, sub limitele lor profesionale (în filmul “Pianistul”, Şpilman este obligat să cânte la pian, într-un bar unde nu-l ascultau clienţii, fiind preocupaţi de multe alte griji). Aceiaşi metodă de sărăcie şi îngrădire a intelectualităţii burgheze române a comunismului. Exemplul din familia mea: mutarea noastră de pe strada Vasile Lascău nr. 8 (un frumos şi luxos apartament, cumpărat de tatăl meu) într-un aparament mai mic şi neîntreţinut. De asemenea evacuarea bunicului meu, decanul baroului de avocaţi, Ionel Bătrânu, dintr-o casă (12 camere şi 2 curţi mari), si­tuată în Călăraşi, şi deportarea familiei lui în munţi, aproape de Râmnicu-Vâlcea. Zidul făcut de comuniştii din Germania de Est (aflată sub ocupaţia U.R.S.S.) după terminarea celui de-al doilea război mondial este o altă asemănare. Apoi înfiinţarea talciocului de la marginea Bucureştiului, unde intelectualitatea burgheză îşi vindea lucrurile casnice pentru a supravieţui vremurilor grele ale comunismului. Tatăl meu a fost nevoit apoi a lucra în sluj­be ca muncitor necalificat (la şantierele din Moldova D.G.S.M.) sau revizor contabil.
Apoi, după acest început “promiţător” în familia noastră, după instaurarea comuniştilor aduşi din U.R.S.S. şi plasaţi în posturi de condu­cere (ex. Ministrul de Interne – Văsinky etc) se aplică în România aceiaşi metodă de exterminare în mase a in­telectualităţii burgheze la fel ca a evreimii din perioada nazistă, fără nici o deosebire. Pianistul Şpilman a avut norocul să fie scos din rândurile evreilor ce erau trimişi în lagăre de exterminare, supravieţuind astfel nazismului şi având posibilitatea să povestească prin ce a trecut.
Acelaşi noroc l-a avut şi tatăl meu, fiind anunţat telefonic de aprodul lui, Pintilie, să părăsească casa urgent fiind în pericol de moarte. Aprodul du­sese cele 10 mandate de arestare la semnare la Palatul de Justiţie şi printre ele văzuse şi numele tatălui meu. Trupele securisto-comuniste sosiseră în apartamentul nostru, la o oră şi jumătate, după plecarea precipitată a tatei.
Ce urmase după această primă şi lungă noapte de percheziţie a securităţii este imposibil să descriu în câteva cuvinte. Aceasta este poveste tragică şi adevărată a tatălui meu, scăpând ca prin mi­nune de punerea lui în lagărul de muncă forţată “Canalul Dunăre – Marea Neagră, unde au murit cei mai patrioţi şi devotaţi intelectuali români în perioada cea mai neagră a comunismului. Începerea exterminării în mase a intelectualităţii burgheze, aruncându-i prin inchisori, domicilii forţate sau lagăre de muncă, a durat mai bine de 20 de ani. Cum am trăit şi supravieţuit acelor vremuri teribile numai Dumnezeu ştie. Acest muzician necunoscut mie – Vladislav Şpilman – m-a ajutat să-mi reamintesc negrele momente din timpul permanentei fugi a tatălui meu din faţa securităţii comuniste dintre anii 1947-1955.