1. FERESTRE ÎN PALMĂ
DIMINEȚILE sunt ferestre de ținut în palmă. Prin ele văd strălucirea, pentru că am de partea mea umbra. Tresar și deschei două rânduri de ceruri, unul de zi și altul de noapte, unul pentru învelit și altul pentru iluzii. Diminețile nu se caută, nu se văd, dar se știu prin mine, pentru că-mi plâng și-mi râd în capilare, mă cer mereu în altă parte de timp, mă risipesc în desene abstract risipite pe la cântători…
Diminețile închid vise în podul palmelor și deschid orizont cuvintelor din gând. Prin ele adulmec jumătate din ce-aș fi putut să fiu ieri și-mi vindec treptele tocite de așteptări… Ferestrele din palmă m-au arătat cum nu-ndrăznise visul în nopțile scăldate-n alb, m-au murit și m-au înviat prin toate curburile vieții… În fereastra din palma dreaptă mi-am pus în așteptare oglinda, iar în cea stângă, vârful inimii, să pipăie zorii…
Dimineți râzânde în apusul nopții, cu tălpi de iriși bobociți în rouă, crestează tăcerile din mine în jumătăți de sferturi ce stau să nască drumuri ne-ncepute și cuminți nemărginiri, de câteva ceasuri trecute de axul întâmplărilor din vis…dimineți ce urcă în improvizații de silabe până la ușa vorbirii, acolo unde gândul ațipește printre aripi, odihnindu-se pe-un strop de eternitate…
Diminețile mele – ferestre în buchet descântat de neodihna îngerilor plecați să cosească albastrul norilor… dimineți de umblet pe tavanul cerurilor, când Dumnezeu binecuvântă zările… dimineți cu tei înfrunziți în lumini scăpărate din lanuri de-argint, în care arhangheli murmură rugăciuni la umbra spicelor rodind întru cucernică mulțumire…
Dimineți – ferestre în palmă, cu poeme nescrise, vinovate de prea multe iubiri arse în jarul orelor ce-mpletesc ghirlande la glezna umbrelor din șoapte… În palmă se-adună dimineți sărutate de cântec respirat în ierburi îmbătate de nectar, altoite în lumini sorbite de-nalturi…
Diminețile mele din palmă – dezmierdări de migdală cu aromă de alge sărat-înspumate, poposind pe țărmul nopții, smerite și blânde, ca o litanie…
2. CÂNTEC DE-NFRUNZIT IUBIRI
M-AI pus să ard în fiecare sferă și-ai răsădit luceferi în roșul sângelui din maci, mi-ai fulgerat, cu năluciri, pașii de apă, plutind transparent și andante-n parfumul genelor târzii…M-ai adunat în zbor, ca vis la preț redus, săpat în catifeaua densă a frământatelor extaze…
Înfrunzește-mi, la tâmple, romanțe de dulce alean, cu flori din care curg, liturgic, îmbrățișări pe clapele vechiului pian… înfrunzește-mă-n tăceri durate-n nopți ce pășesc ușor între șoapte dezbrăcate de neliniști… Logodește-mă cu insomnii crescute din iarba păgână a viciului preschimbat în feciorelnice-adorații… Viețuiește-mă eventual și dimpotrivă, cenzurat și-n libertate, pe la porți și-n amfiteatre, amator și genial, pe cărări și printre ape… Și scrie-mă-n letopisețe în care-nțepenește timpul – măscărici la curțile iubirii – locatar în bolgii și în scama lumii, ascunde-mă-n ortografii ghidușe, cu bilet rezervat numai dus, în secunda târzie ce-nfierbântă, vlăguit, veșnicia…
Desfrunzește-mă de tine, când în amfore se tulbură timpul, când năframa amintirilor viscolește cerul din care cad aripi de jar. Desfrunzește-mă de doruri arse în priviri pe-nseratele poteci, cu ispite de otrăvuri dulci, dansând în oase…
Iubește-mă pe sărite, pe zecimale și semitonuri, pe linii de portativ și pe ovalul nopții albe…Între octave, vorbește-mi despre semnul dintre noi în spații hașurate și ascultă-mi amurgul cum pocnește-a muguri…
Iubește-mă cu taxă inversă, între geometrii adormite-n ploi de fluturi și-n rădăcini de umbre răsturnate… Iubește-mă larvar și histrionic, pe apucate, pe la cântători, cu negații, cu rest și cu multipli, tangențial și înmulțit… iubește-mă… indescifrabil…
Și, dacă-i mult, sau prea puțin, iubește-mă cum poți și-atât…!
3. MĂ SCRIE…
MĂ mai scrie o poemă, răscolind bazarul cu rever al vorbelor somnolând dorinți pe caldarâmul fără punctuație și adnotări.
Mă scrie în respirația-nserării ce se-alintă între crini, în albul liniștii de mai, așa cum poate, mai pribeag, mai cătinel, pe velințe și pe frunze, pe scaieți, pe bentițele din frunte, pe foița de țigară, pe papirus și pe pielea sângerând a primăveri…
Mă mai scrie o poemă, rar, când gândul tace, macerat de-mbătrâniri și atunci întorc privirea către îngerul din palmă, iar el blând mi se desface de sub troienite vise, cântărind a lumii taină, ca să-mi spună cine sunt și ce zămisliri mă cheamă. Rezemată în rugina unui vers rămas fidel, o privire rătăcită taie gratii nopții albe, colorând fiori stingheri, cuvântul spânzură tăceri, pribegind în cuiburi goale și, aritmic, se destramă câte-un țipăt stors din harfa pipăită de luceferi…
Mă mai toarce o frântură migratoare de poem, colindându-mi clipa stearpă, așteptând lumini să-nvie dintre umbrele de fum și, prin frigul neputinței, descânt zorii ce-și împleticesc ivirea. M-așez cu liniștea la sfat, împărțim aceleași riduri, decorăm aripi în zbor și ne rătăcim deolaltă în desișuri cu amprente parfumate, grizonate, ne sfârșim de dragul nostru, ne veghem în miez de noapte și aprindem felinare vinerea, pe însomnare, când prin colb mă scrie stihul vâslind gamele minore și tăcut mi se așază, perpendicular, pe ore…
4. LADA DE ZESTRE
O lacrimă, ținută multă vreme captivă în emisferele ochiului, se rostogolește lent și transparent înspre ultima redută a copilăriei ieșite de mult din uz…știi, bunico, tu plecaseși de ceva vreme, n-ai mai apucat să afli isprava mea, dar să știi că am cotrobăit fără să-ți cer voie prin lada ta cu amintiri, plină de semnele anilor… fantasme uruiau, credeam că sunt porumbeii din pod, prin ungherele cu busuioc din camera cea mare, curată, în care nu dormea nimeni, niciodată și mirosea a lavandă și Mâna-Maicii-Domnului, a fir de iarbă verde, smălțuită-n rouă, din care se mai auzeau greieri șoptind suspine.
Ai adunat povești bogate, cusute cu borangic și broboade colorate în pânza fină a viermilor de mătase…n-ai mai apucat să-mi spui despre bunicul, eu am așteptat cuminte, în colțul înserării, lasă, întreb în altă parte, poate știe cineva ce-i cu el… aici, în lada asta mare, în parfumul lavandei risipit prin buzunare, e povestea iubirii din tinerețe scrise pe frunze de tutun… ies tije arse de vreme și întind spre mine iluzii frânte-n așteptări, aici e ștergarul de deasupra icoanei mirosind a tine, bunico și a lăstari de altă viață…Ai adunat într-un catastif, ca un pomelnic, – știu că aveai un scris frumos, mic și tremurat – toate întâmplările de peste zi, stăteai la flacăra lămpii, în ceasuri târzii și tâmpla se lumina de bucuria scrisului și eu vedeam în jocul văpăii cum îți trecea timpul prin orizontala privirii dintr-un alt veac, de când tu și bunicul v-ați prefăcut în iubire…
Foi galbene de așteptări, îndesate într-o geantă din piele de porc, roasă pe la colțuri, se deschid sub ochii mei, eliberând povești care mă țin cu răsuflarea oprită…îmi închipui vocea blândă a bunicului chemându-te, în prag de seară și parcă te văd pe tine, cu flori proaspete-n cosițe, ducându-i apă rece, să-și ostoiască dorul… știu c-ai fost frumoasă, bunico, mai am poze cu tine tânără, erai o floare de câmp răsărită-n sălbăticie și aprigă și mai știu că tare greu i-a fost bunicului să te culeagă… îl văd într-o fotografie din care vânturile vremii au mai lăsat doar fruntea înaltă și ochii adânci… mi-ai spus că avea ochi negri, ca murele culese din lăstărișul de la marginea satului… am citit istoriile adunate-n slovă binecuvântată și m-au durut lacrimile tale grămădite în colțul filelor, le simt tânguirea, durerea lor crește din mine, cu mine, tot mai înaltă, păienjeniș ce umple seara cu suspine…
Aici, peste scoarțe, preșuri, jirebii și urzituri așezate cu evlavie și-n descântec de mâinile dibace ale bunicii, am găsit catrințe și cămăși țesute în tort și broderii și împletituri și ochii-mi clipeau de încântare – stele pierdute-n taina nopții – și din latura de jos și din cea de sus se prelingea șuvoi subțire de sfințenie peste toate ale mele gânduri și un somn cald s-a lenevit lângă umărul meu pios și alte amintiri au început a se ivi sub amurgirile de pleoape… mă văd acolo, în pridvorul casei, în brațele bunicii așezată pe balustrada scundă, privind cu nedumerire figurinele cioplite-n lemn ce ornamentau streașina… ea aștepta veste de departe și-i vedeam tristețea luând chip de umil surâs când mă privea și cerul parcă se lumina în ochii ei și eu zâmbeam la adăpostul fericirii mele de copil… și ea-și lăsa neliniștile să i se grămădească prin buzunarele tunicii și prin oasele îndoite de trudă și se veselea lângă firea mea zvânturată…
În pridvorul cel mare, de sărbătoare, se răzlețește soarele dungând spirala privirii când departele se micșorează a tăceri… Amintiri înecate în arșița anilor se chircesc în dureri care nu mai dor, curg fără curgere și vrere printre zăbrele ofilite și ele, încovoiate a supunere, încolăcite pe brațul noduros al timpului… Închiși, ochii mei picură scântei peste zările copilăriei…aici, eu, în brațele bunicii cu broboada cea nouă luminându-i chipul blând, sfințit în bunătate… o țin în brațe pe Sărdărița, cățelușa adusă de la Sărdaru și dată mie în grijă… e puțin frig, mă zgribulesc în cojocul călduros al bunicii și o înghesui acolo și pe Sărdărița, ea tace, nu mai scheaună, se vede că o place pe bunica… ea nu mai e aici, cu mine, e sus, acolo unde ninge lumină curbată în aripi…
——————
Liliana TOMA
Brăila, 11 aprilie 2022
