ASUPRA CUNOAŞTERII (II)
Dragoş Niculescu
▪ Esenţele, constrînse de formă şi legi. Istoricul, pierdut în diversitatea aparentă a lucrurilor
Se poate spune că forma coboară puritatea ideilor, care sînt modele eterne, transcendente, creaţii ale divinităţii şi mijloace de lucru ale Demiurgului, la nivelul lumii sensibile, la calitatea iluzorie a spaţiului empiric, neesenţială. Simbolul, jocul cu simbolul, apropierea sau depărtarea de simbol îi stau la îndemînă şi omului de ştiinţă, şi metafizicianului, şi teologului creştin. Ţuţea afirmă că “omul de ştiinţă se deosebeşte prin speranţă de poetul pesimist”. Dar nu amîndoi pot dispune cu aceeaşi libertate de categorii, fie ele antinomice sau universal-complementare? E drept că trăim sub legi, care pot fi resimţite atît de constrîngător încît Faust îşi încearcă salvarea în magie, ieşind din cercul lor de fier. Acolo însă se izbeşte de ficţiune, şi aceasta îl ţine în impas. Platon însă nu se salvează de la mirajul ficţiunii prin căderea în dogme, reuşeşte acest lucru în calitate de om autonom.
Ţuţea precizează că exactitatea ştiinţifică a filozofiei lui Husserl (“filozofia este o ştiintă exactă”) nu este posibilă, fiindcă exactitatea, spre diferenţă de precizie, este transcendentă în esenţă, conform teoriei ideilor, care reprezintă metafizica platonică a cunoaşterii, întîlnirea zeului cu omul credincios avînd loc în lumea esenţelor, în spaţiul unui adevăr situat dincolo de natură. Opoziţia eleatică dintre fiinţă şi devenire a fost depăşită numai de creştinism, şi nu prin opţiune, ci prin împăcare, prin stăpînirea Absolutului. “Omul se mişcă între nevoia certitudinii ontologice a eficacităţii limitate a construcţiilor raţionale, între dialectică şi intuiţia pură a realului”, afirmă exemplar Ţuţea.
Între Bacon şi înţeleptul Malebranche există marea diferenţă a neînţelegerii şi înţelegerii naturii transcendente a adevărului, a intuiţiei platonice ruptă de lumea fenomenală. Adevărul istoric înseamnă devenire, şi nu substanţă eleată, şi atunci Iorga “se îneacă’ efectiv în istorie, în diversitatea aparentă a lucrurilor, în care adevărul dispare. Faptele nu sînt decît pretexte ale gîndirii filozofice, ale viziunii supraistorice. Pluralitatea liniilor şi simbolurilor, instabilitatea, creşterea şi degradarea – toate acestea nu reclamă decît imperfecţiunea omului istoric, stăpînit de natură şi de cosmos. “Marile spirite termină religios”, cum a arătat Pascal. Eternitatea definită de Goethe este “prezent pur”; a rămîne aici, în actualitatea instabilă, înseamnă a nu trăi în eternitate. Dar, deocamdată, sîntem siliţi a o face, Domnule Ţuţea, căci deocamdată trăim aici, pe pămînt, intuiţia eternităţii, a stabilităţii pure şi continue fiind doar un lux al cugetului cu valenţe angelice.
Kant rămîne neplatonic prin viziunea lui atotcuprinzătoare, unitară şi virtuoasă asupra naturii, dar ordinea aparţine pînă la capăt transcendentului, misticii trăind în ea, iar ceilalţi căutînd-o, pierzîndu-se în devenire. În absenţa sentimentului religios, definitoriu pentru om, avem de-a face cu regres, cu schilodirea psihică şi schilodirea spirituală. Platon, văzut creştin, reprezintă o afirmare a ştiinţei realului; depăşirea dialecticii şi formelor limitate ale gîndirii autonome, a formelor logice limitate, utile, gratuite sau nocive ale spiritului căutător, a ambiţiilor sistemice, a palidei certitudini pe care o dă grupul, şi nu insul. “Gîndirea trebuie văzută bipolar: cînd oglindeşte Susul este vehicul al realului, cînd oglindeşte josul este vehicul al aparenţei”, subliniază Ţuţea. Din treptele aparente ale cunoşterii izvorăsc “iluziile progresului” (Sorel).
Aparentele trepte ale cunoaşterii – senzaţii, percepţii, reprezentări, concepte, judecăţi, raţionamente, cu rădăcinile lor empirice sau în ipotezele de lucru, nu fac decît să trezească spiritul cercetător asupra lucrurilor, dar nerelevînd natura acestora. Afirmarea religioasă a unităţii divine în multiplicitate dă garanţia unităţii lumii, indiferent dacă aceasta ţine de inspiraţie sau de intuiţie. Dialogul Parmenide dovedeşte ireductibilitatea omului absolut cu multiplicitatea lucrurilor, a ideilor, ca esenţe pure, cu mişcarea, transformarea, apariţia şi dispariţia caracteristice existenţei, ireductibilitate care nu poate fi rezolvată dialectic, relaţia dintre etrn şi trecător aparţinînd misterului, a cărui formă de înţelegere este credinţa, nu ştiinţa. De aici, de la contactul cu misterul, derivă şi validitatea formulării apofatice, negative a Absolutului. Este adevărat că Parmenide îi recomandă lui Socrate “exerciţiile logice”, dar ele nu duc la adevăr. Dogma este cea care facilitează pătrunderea în paradoxala inexistenţă a Unului absolut, a nemişcării eleate, în “cîmpia adevărului”.
Numai cei stinşi religios sînt neliniştiţi de teama neantului, ei cred în vid şi în nefiinţă. Dialectica şi concepţia panteistă nu rezolvă problema relaţiei dintre Dumnezeu şi lume, relaţia dintre nepieritor şi pieritor constituind un mister. “Formele logice ale gîndirii autonome sînt punctele neînsemnate în fluviul inform al sufletului omenesc.” Realitatea divinului activ transferă realitatea asupra a tot ceea ce se întîmplă în univers. Cheia unică a tuturor dezlegărilor îi aparţine, de aceea, misticului, şi nu miticului, magicului şi raţionalului. Gîndirea ştiinţifică plăsmuieşte ipoteze utile sau nu, artele “se îneacă” în sunete sau în imagini izolate sau combinate, în funcţie de simţurile ori închipuirea care le oferă sau produce, ficţiunile plăsmuite de raţiunea umană autonomă, alături de pseudolegile din natură, constituind cadrul de manifestare, în joc, luptă şi suferinţă a copiilor imperfecte. Zeul, cu lumea lui, este dincolo, nu aici.
▪ Ideile platonice, suverane perisabilei predicaţii logice a lumii
Petre Ţuţea consideră că idealismul, naturalismul şi materialismul sînt unificate prin legarea lor de către om şi natură, idealiştii căutînd adevărul, binele şi frumosul în ei înşişi – roadele căutării dîndu-le iluzia de cuceritori –, naturaliştii căutînd totul în natură şi în conformitatea cu aşa-zisele ei legi – aceasta făcîndu-i să se creadă înţelepţi –, iar materialismul reducînd omul la el însuşi, nerealizînd perfecţiunea la care aspiră omul religios. Precum poziţia omului kantian, care are “finalitate în el însuşi”, materialismul este opus misticismului, fiind etern depărtat de Absolut. Lumea ideilor înseamnă ieşirea de sub stăpînirea conceptelor lumii sensibile, golite de Dumnezeu, cine o înţelege nu are nici cea mai mică ezitare în înţelegerea religioasă a platonismului. “Intuiţia platonică a transcendenţei este un mod filozofic grecesc de înţelegere a realului, a exactităţii, a certitudinii dogmatice şi de depăşire a îndoielii legate de aparenţă – mintea omului, acest sediu al aproximărilor, al ficţiunilor al părerilor şi erorilor, atingînd precizia utilă”, afirmă Ţuţea.
Construcţia omului are loc înăuntrul naturii, acolo are loc formarea omului “util statului” (Stenzel), caracterul lui nu poate fi format decît plecînd de la natură, pe virtuţi morale rezultate din “curgerea permanentă, cuprinzătoare a lui şi a statului” (Stenzel). Modele geometrice precum linia, unghiul, triunghiul, sfera, percepute ca nişte copii ale unor esenţe implicate în demonstraţiile matematice, nu exprimă ideile platonice. Ideile lui Palton sînt pur şi simplu, există în afara omului şi naturii, impunînd participarea la ele. Ideile platonice nu pot fi formulate logic, ştiinta lui Platon fiind ontologică, încercarea care s-a făcut, după model aristotelic, căzînd în eşec. Platon evită inducţia şi deducţia logică aristotelică prin legarea ideilor, ca modele primordiale, arhetipale, de lucrurile sensibile, trecătoare şi imperfecte (Goblot). Prezentarea lor nu înseamnă perisabila predicaţie a lumii lucrurilor, progresele gîndirii nu sînt necesare, raţionamentul inductiv şi deductiv rămînînd instrumente metodologice utile într-o logică ştiinţifică de tip aristotelic. Stagiritul leagă forma de materie (substanţă), ori acest lucru nu se potriveşte cu lumea platonică, cu absolutul concret din eshatologia creştină.
Permanente rămîn în gîndirea lui Platon afirmarea transcendenţei realului, sufletul nemuritor (formă a omului etern), ideile şi zeii – toate dimpreună. În sens platonic esenţele pot fi contemplate de spiritele pure dincolo, iar aici, trăite ca amintiri ale altei vieţi – anamnesis. Întoarcerea filozofului în grotă este o acţiune de ordin ontologic, nu este determinată de vreo dialectică a inducţie şi deducţiei, a grotescului şi universalului, a singularului şi generalului.
▪ De la ficţiunea nietzscheană a lumii la metafizica cunoaşterii. Sau, mai degrabă, invers…
Adevărul suprem este exprimat de Platon astfel: “Dumnezeu este bun, lipsit de invidie, şi ceea ce a facut El a făcut cel mai bine posibil” (M. Chauvet). Nietzsche afirmă că “s-ar putea ca lumea să fie o ficţiune”. Toţi oamenii şi toate categoriile au sens, perisabil ori peren, iluzoriu ori cert, fiindcă sînt sub puterea lui Dumnezeu. Semnele aleatorii, a căror eficacitate produce iluzia adevărului, sînt rezultatul mişcării spiritului autonom între senzorial şi predicativ. Ideile sînt oglindite de lucruri, dar nu sînt incluse în ele – ideile care sînt obiectul conceptelor. Imaginea obiectelor, reflectată de către simţuri, nu surprinde decît un adevăr exterior lor; imaginea nu a surprins şi nu surprinde niciodată esenţa profundă a lucrurilor. De aceea, adevărata ştiinţă este ştiinţa ideilor, viziunea gnoseologică kantiană nu se potriveşte cu spiritualismul platonic, căci numai interpretarea ontologică este adecvată naturii transcendente a ideilor. Pedagogia platonică, statul său educator sînt potenţate de puterea spirituală a templelor. Pedagogicul însă, la Platon, este subordonat ontologicului (şi nu invers) vieţii şi lumii, zeilor, sufletului nemuritor, adevărului cuprins în ştiinţa ideilor. Prezentarea ideilor, din “Republica”, ne arată natura lor transcendentă şi socratismul lui Platon, faptul că Absolutul nu poate fi explicat teoretic în forma clarului cartezian: “Nu ştiu – se adresează Socrate lui Glaucon – dacă poţi înţelege, eu exprim adevărul fără imagine şi pildă. Există o ştiinţă care cercetează esenţa oricărui lucru, este superioră tuturor ştiinţelor practice şi teoretice” (Republica, Cartea a II-a). Cea către care se îndreaptă gîndirea socratică nu este deci obiectivitatea ştiinţifică, ci “metafizica cunoaşterii” – aşa cum se exprima Henri Bergson. Este greşit a se suspecta, ba mai mult, a se face greşeala confundării “căutării naturi lucrurilor” a lui Socrate cu vreo interpretare logic-inductivă a realului. Şi aceasta din simplul motiv al absolutizării ideilor provenite din dialoguri ca rezultate dialectice ale gîndirii umane, ca raţionamente desfăşurate în discuţii, fapt care le-ar transforma în simple concepte care nu exprimă natura lucruilor. Filozofia, în fond, este un mod pozitivist de înţelegere a platonismului. Logicienii moderni, în genere, sînt cei care consideră “conceptele ca expresii esenţiale ale lucrurilor, deci ale unităţii reale a acestora, acesta fiind scopul cercetării” (Sigvart). Natura lucrurilor nu se caută cu ajutorul unei pseudoştiinţe utile şi vaste, căutatorul nu devine astfel posesor al adevărului, transcendent în esenţă –, ci se primeşte prin inspiraţie sau se intuieşte.
Deşi platonismul nu răspunde la întrebarea filozofică dacă perfecţiunea coincide cu completitudinea sau nu, creştinismul, prin integralismul mistic, prin dogma eshatologică a învierii răspunde afirmativ. Binele suprem nu poate fi atins dialectic, prin rezultate utile statului educator şi individului educat, şi deşi Stenzel consideră că există o conştiintă teoretică în sens ştiinţific, ca “expresie a acordului între personalitate şi lumea exterioară”, privind socratic-platonic, adevărul nu este expresia celor doi termeni legaţi logic, interioritate şi exterioritate, ci acesta reprezintă o viziune aristotelică, precursoare a concretului nominalist şi, mai departe, a empirismului şi pozitivismului. Gîndirea autonomă a omului şi ştiinţa aferentă ei se arată a fi neputincioase în afara încercării de analiză a adevărului din părticele sectare sau sectoriale, adevărul căutat neavînd sediul în ea. Dar acest lucru un trebuie absolutizat sau blamat, căci filozofia, religia şi ştiinţa trebuie să meargă mînă în mînă în lucrarea de căutare, de atingere a adevărului, ştiinţei rămînîndu-i efortul şi încrederea (acestea fiind ustensilele ei), iar filozofiei şi religiei, înţelepciunea, intuiţia şi, mai ales, credinţa.
▪ Divinul şi sufletul, sau calea circulară spre nemurire
În Fedru, Socrate, profesorul lui Platon, afirmă lucruri excepţionale. Pentru cei care au citit dialogurile platoniciene, dar şi pentru cei mai puţin initiaţi, care nu au făcut-o, este extrem de utilă şi justificată lecturarea şi analiza acestora, textele stînd practic la baza gîndirii platonice. Din acest punct de vedere, Ţuţea face un scurt excurs esenţializat şi deosebit de valoros. În cele ce urmează vom analiza succint texte filozofice de bază, fără de care gîndirea platonică, în intuiţia ei transcendentă excepţională, şi, ulterior, în viziunea şi interpretarea creştină, nu poate fi înţeleasă la adevărata ei dimensiune. Dorinţa instinctivă a plăcerii şi gustul reflectat al binelui sînt considerate de către Socrate cele două principii care îl conduc pe om, şi al căror impuls îi determină acestuia acţiunea şi natura. Amîndouă, împreună, nu sînt însă în stare a-l determina pe acesta să îşi dorescă a cunoaşte esenţa lucrurilor, ci s-o ignore. Înţelepciunea nu este altceva decît înclinare spre bine, inspirată de raţiune, care pune stăpînire pe suflet, ea situîndu-se la pol opus de dorinţa necugetată care tinde spre plăcerea dominatoare şi care poartă numele de necumpătare.
Mişcarea (manifestarea) singură a sufletului nu poate să impună, în mod necesar, decît că sufletul nu are nici început şi nici sfîrşit, adică faptul că este nemuritor. Definirea sufletului fiind capacitatea unei ştiinţe divine, nu ne rămîn la îndemînă decît cele cîteva cuvinte cu care putem opera comparaţii, analogii. Căderea sufletului universal din statutul lui ceresc în haina solidă a timpului individual terestru, care nu îl determină deci, ci doar îl găzduieşte, reprezintă una dintre caracteristicile gîndirii platonice, mult controversată şi contrazisă ulterior, acerb, în cadrul filozofiei creştine medievale, începînd chiar cu formele ei incipiente. Divinul este cel care asigură circulaţia sufletului, în varianta lui universală, deci existenţială, în sferele superioare, de asemenea slăbirea, “ofilirea” urîţeniei şi răului. Absoluta forţă ordonatoare supraveghează totul. Viziunea cosmogonică, mitică, trebuie înţeleasă şi înterpretată corect, între zei care se mişcă în spaţiul transcendenţei – acest lucru fiind fertil judecăţii contemporane –, al absolutului esenţializat, al ideilor arhetipale.
Nu îmbrăcămintea mesajului contează astăzi, ci substanţa esenţializată, folositoare unor demersuri analitie superioare, a conţinutului. Muritorii devin nemuritori prin urcarea sufletului la cer (analogie cu viziunea şi mesajul religios creştin, tributară, şi ea, în bună măsură, feluritelor inserţii, este impresionantă). Spaţializarea şi geometrizarea descriptivă a mişcării sufletelor în cadrul bolţii cereşti nu trebuie înţeleasă, corect, decît în înţelesul ei determinist-energetic. “Căci dacă trebuie întotdeauna a spune adevărul, sîntem totdeauna obligaţi, cînd vorbim despre adevăr”. Şi atunci: esenţa fără culoare, fără formă, impalpabilă un poate fi contemplată decît prin ghidul sufletului, inteligenţa în jurul esenţei rămînînd a fi sediul acelei ştiinţe perfecte, care cuprinde adevărul întreg. O mişcare circulară, vede Socrate prin Platon, a gîndirii zeilor, care, hrănindu-se din gîndire şi din ştiinţă, fiindu-i admisă contemplarea Fiinţei absolute, se adapă cu Adevărul şi este cufundată în extaz pînă cînd ajunge din nou în punctul de unde a plecat. O mişcare de revoluţie, desigur, în care ea contemplă justiţia în sine, înţelepciunea în sine, ştiinţa, dar nu ştiinţa parţială, fragmentară a lucrului şi omenescului, individualizată după obiecte şi muritori, ci ştiinţa nesupusă schimbării, ştiinţa care are ca unic obiect Fiinţa fiinţelor.
Conform legii Adrasteiei (nimfa care l-a hrănit pe Zeus în peşteră cu laptele caprei Amaltheea), orice suflet care a putut să urmeze sufletul divin şi să contemple cu el vreo esenţă să fie apărat de orice rău, iar dacă elanul său nu slăbeşte – în eventualitatea unor alte călătorii (reîncarnare) –, el nu va cunoaşte vreodată suferinţa. Uitarea şi viciul corup sufletul, îl fac impur, îl îngreunează, sufletul cade atunci pe pămînt şi nu poate însufleţi corpul niciunui animal. La pol opus, sufletul care a văzut cel mai bine esenţele şi adevărul va locui în- şi va forma un om care se va consacra înţelepciunii, frumuseţii, muzelor, iubirii. Unitatea raţională impune înţelegerea generalului, aceasta plecînd, fireşte, de la multiplicitatea senzaţiilor. Această facultate este amintire, resimţirea celor văzute de suflet în călătorile alături de sufletul divin. Pe acest drum, desconsiderarea existenţelor înseamnă contemplarea existenţei reale. Dar filozofii posedă gîndirea care se poate lega, pe cît posibil, de amintire, de esenţele “cărora însuşi Dumnezeu le datorează întreaga divinitate”. Aceste reminiscenţe însufleţesc omul capabil de misterele perfecţiunii infinite, capabil de a ajunge la perfecţiune. Desigur că mulţi, bîntuiţi de griji, angoase şi alte năclăieli, nu îl înţeleg, îl consideră nebun şi chiar vor să-l vindece de nebunie. El îşi dă seama de tot ce se întîmplă în jurul lui şi cu el. Cea mai pură dintre lumi conţine întrînsa esenţele perfecte, simple, pline de calm şi beatitudine. Omul hărăzit, contemplîndu-le, va deveni pur, liber, detaşat de propriul mormînt al corpului, de închisoarea pe care o purtăm cu noi.
▪ Neputinţa cunoasţerii simultane a calităţii şi a esenţei lucrurilor
Fragmentul filozofic din Scrisoarea a VII-a debutează cu o clarificare, în sensul în care Platon nu garantează siguranţa sursei externe, a celor care afirmă că ar fi preluat principiile platoniene din chiar gura lui Platon. El infirmă existenţa vreunei aşezări într-o formă ordonată, metodică, scolastică a principiilor sale, fiindcă această ştiinta nu se transmite prin cuvinte (facem aici o paranteză şi specificăm că toate traducerile în română făcute de Ţuţea şi corecturile exegeţilor şi editorilor întreprinse ulterior au fost realizate conform traducerii în franceză din ediţia Saisset. Fragmentul din Fedru este în volumul Platon, Oeuvres Complete, vol. II). Platon nu îşi asumă această cea mai nobilă întreprindere care ar fi putut fi, dacă acest lucru ar fi fost posibil, piscul vieţii lui: dezvăluirea secretelor naturii (lucrurilor). Platon consideră că numai un mic număr de iniţiaţi şi de capabili a le descoperi în ei înşişi merită să primească aceste învăţături (pedagogia platoniciană). În rest, asupra celorlalţi nu s-ar abate decît un dispreţ injust ori o zadarnică înfumurare.
Pe de altă parte, există un motiv temeinic, care se opune oricărei tentaţii de a scrie asupra acestei materii. Ştiinţa se poate aplica asupra oricărui obiect în trei condiţii necesare. A patra condiţie este ştiinţa însăşi. A cincea condiţie este reprezentată de însuşi ţelul demersului cunoaşterii, care este adevărul în sine. Aceste aspect este verificat plecînd chiar de la cele mai simple lucruri ori simboluri – figurile geometrice, care, după cum am spus anterior, reprezintă ele însele nişte esenţe. Cercul, bunăoară: are nume, definiţie – substantive şi verbe –, apoi o imagine, un desen aferent, care se trasează şi se poate şi şterge, distrugînd complet figura în sine. Al patrulea lucru este ştiinţa, inteligenţa, opinia adevărată, relativă la cerc. De cel de-al cincilea lucru, adevărul, cel mai mult se apropie inteligenţa, celelalte lucruri se îndepărtează de el. La fel, putem lua în discuţie orice alt obiect, figură, culoare, apoi categorii, precum binele, frumosul, justul, specii de animale, acţiuni, pasiuni, obiecte naturale sau realizate de mîna omenească, modul de a fi al sufletelor.
Neputinta raţiunii omului, pierdut între efortul de a cunoaşte atît calităţile lucrurilor, cît şi esenţa lor, îl va împiedica pe acesta de la coordonarea gîndurilor sale într-un sistem nepervertibil. Chiar şi cercul, în toată perfectiunea lui tangentă în fiecare punct la o linie dreaptă, conţine întrînsul elemente care îl aşează în poziţie de contradicţie cu adevărul. Asumător definiţiei, care deşi are pretenţia finităţii, a imuabilităţii, este compusă din nume şi din verbe care nu sînt fixe. De aceea, cum am mai spus, căutarea atît a esenţei, cît şi a calităţii în acelaşi timp duce la contradicţii evidente, plasează în spaţiul omului mii de îndoieli, mii de neclarităţi. De obicei, omul se mulţumeşte cu prima imagine a lucrurilor şi respinge aceste patru elemente – lucru motivat, în bună măsură, de proasta noastră educaţie sau de teama căderii în ridicolul interogaţiilor nesfîrşite. Din naştere, sufletele locuiesc naturi vicioase şi nepregătite în privinţa cunoaşterii şi moravurilor, ele însele corupte, ceea ce face ca atingerea nivelului ştiinţei să poată fi posibil abia la capăt de drum, pe un fundament al lucrurilor şi spiritului bine rînduite. Fără afinitatea cu obiectul de cunoscut, inteligenta şi memoria nu reprezintă nimic. De aceea, posesorii de inteligenţă şi memorie bună, dar care nu au afintatea naturală cu justul si frumosul, şi nici cei care posedă aceeaşi afinitate, dar sînt lipsiţi de inteligenţă şi memorie, nu vor putea pătrunde niciodată adevărul virtuţii şi viciului, căci esenţa etalează spre cunoaştere atît falsul, cît şi adevărul în acelaşi timp, pătrunderea lor simultană fiind dificilă, necesitînd multă muncă şi mult timp. După raportarea lucrurilor unele la altele, după percepţii, senzaţii, discuţii, după invidii, întrebări şi răspunsuri, abia atunci lumina înţelepciunii luminează obiectele şi ne permite să ajungem pînă la limita puterii umane.
▪ Empirism, nominalism, inducţie, deducţie – sau dialectica din afara adevărului
În Fedru,lungimea citatelor este motivată de diversitatea punctelor de vedere privind purul real – ideea de esenţă –, ceea ce arată imperfecţiunea limbajului uman, mai ales în forma predicaţiei. Socrate prezintă doctrina esenţelor nesigur, acestea fiind “simple, fără formă şi culoare”, deşi “strălucesc ca viziuni în jurul celei mai pure lumini”. Destinul şi zeul purtător de lumină, pedepsitor al omului răspunzător pentru faptele sale, adică trăitor în libertatea “imperiului necesităţii”, stăpînesc ordinea etico-religioasă. Imaginile sînt forme iluzorii ale lumii aparente, nepotrivite cu esenţele platonice, forma devenind reală la Aristotel şi apoi la creştini. Generalul, ca rezultat al reamintirii şi nu al abstractizării, pleacă aparent de la senzaţii, în cadrul lui nefiind vorba de logică a faptelor, de inducţie propriu-zisă, generalizarea nefiind calea spre esenţe. Mozaicul empiric util şi orientator, un duce la unităţi reale, ci formale, nesigure: empirism, nominalism, inducţie, deducţie – toate aparţin dialecticii legate de filozofie şi concret, deschisă şi limitată, situată în afara adevărului, acesta existînd în “imperiul esenţelor”.Ceea ce ne stă la dispoziţie este o lume dedusă din logica realului, situată deasupra puterii raţiunii umane, cu ipotezele şi sintezele ei ospitaliere. Esenţele nu ţin de natura subiectului cunoscător, de aceea, limbajul socratic, greşit interpretat drept “ineism” (“ineism socratic”), merită corecta interpretare de amestec de metempsihoză, anamnesis, abstractizare ca expresie a gîndirii active, observaţie sau funcţie trezitoare a simţurilor. Corpul – mormîntul înţeleptului inspirat, aflat pe poziţie dialectică conflictuală cu mulţimea care îl consideră nebun –, această rămăşiţă orfică, depăşită de integralismul creştin. Prostia şi ignoranţa sînt, de fapt, sub imperiul destinului, al necesităţii – spaţiu în care răspunderea nu poate funcţiona, de aceeea, viziunea socratică se pare că greşeşte acuzîndu-l pe prost şi pe ignorant că sînt vinovaţi pentru neştiinţa lor.
“Spiritul căutător al omului împins de nevoi se întîlneşte cu cel contemplativ, cel din urmă fiind setos de adevăr, de ştiinţa esenţelor oferită de inspiraţie, reamintirea fiind un dar ceresc. În jocul vieţii şi al morţii, existenţa şi nonexistenţa nu pot fi legate dialectic – în sens hegelian -, ci mistic, unităţile fiind simple şi transcendente”. Petre Ţuţea
