Era vineri seară şi începusem să cred că aveam nevoie de un loc comun, de un repaus în plină vâltoare, poate de o fantă, o bijuterie autentică încastrată în icoana de deasupra patului. Liniştea încă nu îmi acoperise privirea deschisă, încercam să ierarhizez evenimentele cu răbdare şi conştiinciozitate, prin limită şi durere. Înţelepciunea lumii, precum şi filosofia ei, se demonstrau încă viabile, mai aveam nevoie de o certitudine pentru a crede. Trebuia să plec pentru a mă întoarce.
S-a întors către mine şi a răspuns amicului de conversaţie: „Ist es nicht schön?” Nimic de înţeles, am revăzut pentru câteva miimi de secundă tragedia percepţiei extrasenzoriale, a ne-auzului, bucuria înţelegerii unice şi depline, dragostea necondiţionată şi introvertită. Aştepta replica mea, dar am considerat suficient un zâmbet monosilabic, rememorarea câtorva note muzicale imperceptibile, murmurate prin mulţimea romantică, neutră şi relativ confuză, aflată în salon. Asculta şi a continuat: „Am nevoie de caietele lui, de scrisul lui. Altfel nu pot înţelege.”
La pian se cânta La Fantastique, Hector Berlioz întrucâtva, câteva perechi tinere ascultau tema transpusă pe clape, incredibil de modern. „Şi-a pierdut din intensitate. Cine îl poate înlocui pe maestru?” Crezusem că numai eu rămăsesem nemişcată, în timp ce Pământul îşi continua traiectoria împreună cu ceilalţi Homo sapiens sapiens. „Chiar am nevoie de ele. Au rămas numai şase luni până la premieră.” Mă urmărea cu paharul de vin roşu în mână, fără să înţeleagă impulsul, încercând să mă mintă cu luciditate. Ştiam că, în fapt, are dreptate, finalul aventurii muzicale va demonstra actualitatea descoperirilor sale, performanţa va fi completă şi, în aceaşi timp, consumatoare de energie, până la transfigurare. Nu mai avea prieteni, dar trăia intens şi iubea muzica, aşa pecum iubea bunătatea, ca ultimă şi perfectă soluţie a lumii contemporane. L-am invitat la etajul superior, în biblioteca „Imperiala”. In continuare încerca să mă convingă de puterea cuvintelor secolului al IX-lea, de necesitatea întelegerii conversatiei, de imposibilitatea interpretării muzicii doar din perspectiva muzicii. Am deschis computerul care mi-a determinat locaţia. Aveam acum copia manuscrisului şi l-am simţit cum aştepta să îl primească. „Îl voi citi acasă. Dimineaţa este terminată acum. Să mergem printre invitaţi. De obicei, după amiaza îmi place să-mi cunosc personajele.”
Am coborât printre ceilalţi şi i-am salutat pe rând, (eu mai mult), negăsindu-şi cuvintele, păstrând ca martor acel succes necunoscut de nimeni: „If music is the food of love, play on,/Give me excess of it; that surfeiting,/The appetite may sicken, and so die.” (Shakespeare, Duke Orsino, Twelfth Night Act 1, scene1, 1-3) Aş fi preferat să nu distrugă Caietele de Conversaţie, chiar şi în copie fiind, aş fi încercat să le răscumpar oricât de mult m-ar fi costat afacerea, doar că acum erau ale lui şi îi aparţineau ca un dat al faptelor, imposibil de realcătuit în altă îmbrăţişare. „Am îndoieli în ceea ce priveşte conexiunea dintre gând şi exerciţiul real al clapelor.”, îmi spuse, aprinzându-şi tutunul în grădină. “Sunt supărat şi gândesc prea mult. Nu am înţeles înca axiologia valorilor.” „Şi crezi că filozofia lui va completa inaccesibilatea?” “Nu ştiu. Va trebui să caut şi voi găsi.”
Încă lumină în mijlocul discuţiilor amicale, toamna înceta să mai distrugă copacii, frunzele argintii amintindu-mi de autenticitatea pădurilor, nicidecum de moartea lor. I-a plăcut unul din copacii cei tineri, aroape fără umbră, din apropierea lacului. „Peste câţiva ani”, începu fără posibilitate de contrazicere, „… peste câţiva ani, întreg peisajul va fi schimbat. Singurele monade care vor descopiri adevărul trecut vor fi înregistrate în structura intrinsecă a naturii. Ea îşi va reaminti muzica, vibraţiile nevăzute ale nucleonilor. Cine ştie care va fi mediul de stocare a informaţiei? Doar că tot mai mult cred în sunetele armonioase care vor transcede vibraţia, vor ajunge dincolo de gând şi raţiune. Mai presus de toate, libera alegere a fiinţei va defini unidirecţional şi specific particularitatea general umană. Visul, draga mea, visul va deveni atunci singura performanţa viabilă.” Era greu de răspuns, din perspectiva mea viitorul fiind numai un concept, inevitabil şi colorat pe baze infantile. Judecam, totuşi, o valoare profundă şi puternică în atitudinea sa, gata să strapungă lumea noastră, viaţa aşa cum aş fi vrut să o ajung din urmă, o pierdere a dimensiunilor fireşti, arta depaşindu-şi parametrii măsurabili.
A mai rămas câteva minute în grădină povestindu-mi detalii ale aventurii sale concertistice: trenuri şi avioane, public şi aplauze, nemulţumiri… „Acum va trebui să plec. Dacă spiritul meu de observaţie nu mă înşeală, sunt unii prieteni care ar dori să schimbe câteva cuvinte cu tine. Cu siguranţa va trebui să uitam şi să revenim. Să râdem şi să glumim.” Şi-a luat rămas bun şi a promis că nu va uita generozitatea casei noastre. Am închis uşa în spatele lui, dincolo de mackintosh-ul protector. Nu am putut înca întelege cum de foloseşte computerul, cum de conduce maşina sau de ce are nevoie de telefon mobil. Singurul fapt pe care l-am desluşit este abilitatea cu care putea aduna trecutul şi prezentul în aceleaşi mişcari ale mâinilor. Unele părţi ale corpului ne trădează întotdeauna. Suntem înca vulnerabili şi linistiţi.
Mi-a înapoiat caietele la câteva săptămâni după premieră, rugând un prieten din Berlin să le aducă. Le aveam acum cu mine, încercând o întrebare timpului, păstrând în minte, înca vie, întâlnirea. Şi aşa, în Vinerea aceea Mare, am deschis, la intâmplare, unul din volume şi am citit: “Musik ist höhere Offenbarung als alle Weisheit und Philosophie.” – Ludwig van Beethoven.
