LUCEAFĂRUL REDĂ FORMULA POETICĂ A TEORIEI RELAȚIVITĂȚII
Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scenă istoria poporului nostru. Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală.
Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor
de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării. Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister care învăluie fiinţa care a creat o operă nemuritoare.
Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale. Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică.
Eminescu va rămâne în conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale. Adesea, ne întrebăm: „De ce ne este aşa de dor de Eminescu?”. Simţim, noi, adevăraţii români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag care ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele. Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente.
Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine sau vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm și toate acţiunile puse-n slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil. Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare Ce suflet trist…, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste.
Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri. În imaginaţia noastră, îl vedem pe Mihai Eminescu cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, irepetabilă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte? Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit.
Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor”, să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie”, să simţim „flori de tei înmiresmate”, să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul:
„Mai am un singur dor:
În liniştea serii,
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin”
(Mai am un singur dor)
Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica toţi cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire. Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia Numai poetul. Iată versurile:
„Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.”
Eu, Ecaterina Chifu, am tradus în franceză poezii de dragoste eminesciene și le-am publicat la editura „Amanda edit”, în 2022 și acum am tradus „Luceafărul”, la împlinirea a 140 de ani de la publicarea lui, în anul 1883, în revista „Familia” condusă de Iosif Vulcan. Pentru că era inadecvat să traduc „Luceafărul” cu sintagma „Étoile du berger”, am lăsat și în varianta franceză numele de „Luceafărul”.
Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în „Guiness book”. Eminescu redă drama unei iubiri imposibile, neîmpărtășite, fiind un poem romantic. „Luceafărul” este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață/moarte, nemuritor/muritor, terestru/astral, clipă/eternitate, întuneric/lumină, vis/realitate etc. Cartea „Luceafărul” ediție bilingvă română-franceză, publicată de editura UZP este o pledoarie ca poemul scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul UNESCO. Eminescu are meritul de a reda în acest poem ca și în poeziile „Scrisoarea III” și „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos, înaintea lui Einstein care avea 4 ani când a fost publicat „Luceafărul” în 1883.
Eminescu este dorul nostru de absolut, de adevăruri eterne, de idealuri înalte, de vise mărețe, opera sa fiind o culme a spiritualității românești și universale. Acest poet de geniu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.
Ecaterina Chifu
LUCEAFĂRUL, FORMULA POETICĂ A TEORIEI RELAȚIVITĂȚII
Iată ideile cosmogonice ale lui Eminescu
Porni Luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe
Şi căi de mii de ani treceau,
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea di’ntâi,
Cum izvorau lumine;
Cum, izvorând, îl înconjor
Ca nişte mări, de-a ‘notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul.
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea ‘ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
– De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă!
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă!
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte.
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire!
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce’n chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
– Hyperion, ce din genuni,
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume!
Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.
Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu di’ntâi –
Să-ţi dau înţelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
***
LUCEAFĂRUL
LA FORMULE POÉTIQUE DE LA THÉORIE DE LA RELATIVITÉ
Luceafărul s’en alla. Ses ailes
Dans le ciel vite poussaient
Et milliers d’années ont passées
En autant d’instants terrestres.
C’est un ciel étoilé au-dessous,
Au-dessus un ciel d’étoiles –
C’est un éclair continu
En voyageant parmi elles.
Et du chaos de la vallée,
Tout autour de lui-même,
Il vit, comme au jour premier,
Que les lumières ont percé;
Car, surgissant elles l’entourent
Comme des mers, à la nage…
Il vole, pensée nostalgique,
Jusqu’à ce que tout périsse;
Il n’y a pas de limite où il arrive,
Pas d’yeux pour connaître,
Et le temps essaie vainement
Naître du néant.
Ce n’est rien et pourtant c’est
Une soif qui l’absorbait,
C’est un grand abyme
Comme l’aveugle oubli.
– Du poids de l’éternité noire,
Père, je t’en prie, détache-moi
Et tu sera loué éternellement
À l’échelle mondiale!
Oh, demande-moi tout, Dieu,
Mais, donnez-moi un autre sort,
Car tu es la source de la vie
Et donneur de la mort!
Reprends mon immortalité
Et le feu de mes yeux,
Et donne-moi en retour
Une heure d’amour…!
Du chaos j’ai émergé
Et je retournerais au chaos…
Et du repos je suis né,
J’ai soif de repos.
– Hypérion, qui des abymes
Surgit avec tout le monde,
Ne demande pas de signes
Qui n’ont ni visage ni nom!
Veux-tu être un homme vrai,
À tout le monde sembler?
Que les gens périssaient tous,
Les gens seraient encore nés!
En vent ils durent seulement
Leurs idéaux vains tellement –
Quand les vagues meurent,
D’autres vagues naîtront;
Ils ont des étoiles chanceuses
Et les persécutions du sort,
Nous n’avons ni temps ni espace,
Nous ne connaissons pas la mort.
Du sein du l’éternel hier,
Vive aujourd’hui ce qui meurt,
Si un soleil s’éteindait en ciel,
Un autre soleil naîtrait;
Semblant à jamais se réveiller,
La mort peut les surveiller,
Car tous naîssent pour mourir
Et ils meurent pour naître.
Et toi, Hypérion, tu dois rester
Là-bas où tu vas te coucher…
Demande-moi mon premier mot! –
La sagesse te faire don?
Veux-tu la voix te donner
Qui, par son chant éverveillé,
Fait se marier monts et forêts
Et les îles dans la mer?
Veux-tu vraiment montrer
Justice et force par tes faits?
Je te donnerais la terre entière
Ton royaume la faire.
Je te donne mât près de mât,
Armées à traverser tout, toi,
La terre longue, la mer large,
Mais la mort je ne peux pas…
Et pour qui veux-tu mourir?
Tourne-toi, redresse-toi
Vers cette terre errante
Et vois ce qui t’attend!
—————————–
Mihai Eminescu „Luceafărul”
ediție bilingvă, română-franceză
Editura UZP, 2023
Traducere Ecaterina Chifu
Râmnicu Sărat
9 aprilie 2024
