PLEDOARIE CA POEMUL „LUCEAFĂRUL” SĂ INTRE ÎN PATRIMONIUL UNESCO

1. MIHAI EMINESCU, GENIU UNIVERSAL

 

Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care, prin menirea de geniu,  n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, el fiind un simbol al eternităţii.

Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scenă istoria poporului nostru. Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind Ave Maria în literatura universală.

 

Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării.

 

Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce învăluie fiinţa care a creat o operă nemuritoare.

 

Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia Numai poetul. Iată versurile:

„Numai poetul,

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea timpului:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.”

(Numai poetul)

 

Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de literatură.

 

2. MIHAI EMINESCU, SUFLET ÎN SUFLETUL NEAMULUI ROMÂNESC

 

Opera lui Eminescu este cea mai cuprinzătoare formă de exprimare a sufletului Românilor.

Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă.

 

Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale. Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne în conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.

Adesea, ne întrebăm: De ce ne este aşa de dor de Eminescu? Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele. Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente.

 

Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine sau vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm și toate acţiunile puse în slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil. Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare Ce suflet trist…, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste. Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri.

 

În imaginaţia noastră, îl vedem pe Mihai Eminescu cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, irepetabilă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte? Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit. Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor”, să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie”, să simţim „flori de tei înmiresmate”, să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul:

„Mai am un singur dor:

În liniştea serii,

Să mă lăsaţi să mor

La marginea mării;

 

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin”

(Mai am un singur dor)

 

Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica toţi cu marele poet şi îl putem implora, prin rugăminţi fierbinţi, să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire. Eminescu a devenit un simbol al națiunii române, opera a pătruns în conștiința colectivă și se răspândește din ce în ce mai mult în lume în epoca exploziei informaționale.

 

PLEDOARIE CA „LUCEAFĂRUL” SĂ INTRE ÎN PATRIMONIUL UNESCO

 

„Luceafărul” este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață/moarte, nemuritor/muritor, terestru/astral, clipă/eternitate, întuneric/lumină, vis/realitate etc. Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în Guiness book.

 

Eminescu a sintetizat pe un manuscris ideea centrală a acestei creații: „Aceasta este povestea (basmul cules de Kunich în Muntenia), iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.”

 

Poemul este considerat de George Călinescu „chintesența gândirii poetice eminesciene”, „testamentul literar al lui Eminescu” (Opera lui Mihai Eminescu ). Tudor Vianu  spune: „În cadrul de basm se înalţă expresia cea mai desăvârşită a lirismului erotic şi filozofic al lui Eminescu” (Cine ești Dumneata, domnule Emibescu? – Arhiva TVR, You tube)

 

Poemul îmbină toate temele liricii eminesciene și universale : incompatibilitatea între ființele muritoare și elementele cosmice eterne, imposibilitatea iubirii absolute, efemeritatea omului pe pământ, legile universului, destinul și puterile demiurgice, folosirea perceptelor morale pentru a realiza contrastul între terestru și astral, ideea eternității etc..

 

„Luceafărul” a fost publicat în Almanahul Societăţii cultural-literare „România Jună” din Viena, în aprilie 1883 și reprodus în paginile revistelor „Convorbiri literare” și „Familia”. La sfârşitul anului, a apărut în ediţie princeps, antumă Poezii  eminesciene, îngrijită de Titu Maiorescu. În poem, Eminescu valorifică izvoarele folclorice, mitologice filozogice și autobiografice și creează o capodoperă, ce pune  în lumină calitățile deosebite ale poetului capabil să dea o „limpezime de oglindă” versurilor.

Eminescu era mulțumit de forma îndelung cizelată a Luceafărului, după cum reiese din scrisoarea adresată Veronicăi Micle: „«Legenda» la care lucrez va fi gata și, fiindcă Luceafărul răsare în această legendă, tu nu  vei fi geloasă de el… E de-o liniște perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit.”  10 aprilie, 1882. (Mihai Eminescu, Veronica Milcle – Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit” Corespondență inedită, Editura Polirom) 

 

În cele 98 de strofe, poemul îmbină elemente epice, lirice și dramatice, într-un tot armonios, redând peisajul terestru și cel astral în cuvinte simple, dar încărcate de semnificații care fac să crească treptat emoțiile receptării artistice. Interferența dintre planul terestru și cel astral accentuează dramatismul poemului.

 

Tudor Vianu concluzionează: „Poemul Luceafărul este cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti, deoarece ea reuneşte „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice şi toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un fel şi testamentul lui poetic, acela care lămureşte posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul destin.” (Probleme de stil și artă literară)

 

Eminescu are meritul de a reda în acest poem ca și în poezia „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos, înaintea lui Einstein. Iată versurile care redau viziunea sa cosmică, cunoștințe acumulate la cursul de astronomie de la Universitatea din Viena:

„Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe

Şi căi de mii de ani treceau,

În tot atâtea clipe.

 

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne’ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

 

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea di’ntâi,

Cum izvorau lumine;

 

Cum, izvorând, îl înconjor

Ca nişte mări, de-a ‘notul…

El zboară, gând purtat de dor,

Pân’ piere totul, totul.

 

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea ‘ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

 

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.”

 

 În franceză versurile au aceeași fluiditate și muzicalitate:

(Traducere:Ecaterina Chifu)

 

Luceafărul s’en alla. Ses ailes

Poussaient dans le ciel

Et milliers d’année passaient

En autant d’instants.

 

Un ciel étoilé au-dessous,

Au-dessus un ciel d’étoiles –

C’était un éclair continu

Errant parmi elles.

 

Et du chaos de la vallée,

Tout autour de lui-même,

Il vit, comme au jour premier,

Que les lumières ont percé;

 

Car, surgissant elles l’entourent

Comme des mers, à la nage…

Il vole, pensée nostalgique,

Jusqu’à ce que tout périsse;

 

Pas de limite où il arrive,

Pas d’yeux pour connaître,

Et le temps essaie vainement

Du néant naître.

 

Ce n’est rien et pourtant c’est

Une soif qui l’absorbait,

C’est un grand abyme

Comme l’aveugle oubli.

 

În poem se întrepătrund „drama neputinţei omului obişnuit de a accede spre valori superioare şi drama omului de geniu neînţeles de societate, în aspiraţia sa spre absolut” (Tudor Vianu, op.cit).

 

Superioritatea geniului apare la finalul poemului, cu demnitate și cu nostalgie date de singurătatea cosmică:

„Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.”

(Mihai Eminescu – Luceafărul)

 

Mai sunt foarte multe argumente care pot susține ideea: „Luceafărul în patrimoniul UNESCO” (ipostazele în care apare Luceafărul, ideile filozofice, simbolistica titlului, a numelor personajelor, aspecte privind prozodia, alcătuirea poemului în patru tablouri etc) dar le vom aborda în altă lucrare.

 

4. TRADUCERILE, O ȘANSĂ DE A PĂTRUNDE ÎN LITERATURA UNIVERSALĂ

 

Mulți susțin că limba română este dificilă și operele literare sunt greu de tradus. Prin muzicalitatea și fonetismul ei, limba română este ea însăși o operă de artă, cum am subliniat mereu.

 

Am publicat volumul „Mihai Eminescu POEZII/POÉSIES” (Editura Amanda Edit) în 2020, realizând traducerea în franceză a celor mai cunoscute poezii de dragoste, unele devenind melodii renumite, pentru muzicalitatea versurilor care au imprimat şi muzicalitatea versiunii în limba franceză, pentru profunzimea sentimentelor exprimate de poetul care susţine un dialog permanent cu iubita sa, dezvăluind înfiorarea sufletului său tulburat de fiecare mişcare a fiinţei iubite, el fiind un poet al contemplaţiei, al meditaţiei, mereu cu ochii dornici de imaginea femeii îndrăgite. Am adăugat acestei ediţii unele creaţii eminesciene în versuri populare şi câteva poezii care scot în evidenţă ideile sale artistice, etice şi filozofice.

 

Am tradus „Luceafărul”, la împlinirea a 140 de ani de la publicarea lui, în anul 1883 în „Almanahul” Societății „România Jună”, Pentru că era inadecvat să traduc „Luceafărul” cu sintagma „Étoile du berger”, am lăsat și în varianta franceză numele de „Luceafărul”. Această ediție bilingvă română-franceză, publicată de Editura UZPR în anul 2023, este o pledoarie ca „Luceafărul” scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul UNESCO., fiind o capodoperă a literaturii universale.

Eminescu este dorul nostru de absolut, de adevăruri eterne, de idealuri înalte, de vise mărețe, opera sa fiind o culme a spiritualității românești și universale. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.

—————-

Bibliografie:

George Călinescu – Opera lui Mihai Eminescu, Editura Academiei Române;

Mihai Eminescu – Poezii, Editura Cartea românescă, 1978;

Mihai Eminescu – Poezii/Poésies, Editura Amanda edit, 2020;

Mihai Eminescu – Luceafărul (ediție română-franceză), Editura Uniunii Ziarișrilor, 2023;

Mihai Eminescu, Veronica Milcle – Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit” – Corespondență inedită, Editura Polirom)

Tudor Vianu – Probleme de stil și artă literară, Editura de Stat pentru Literatură și artă, 1954.

Tudor Vianu – Cine ești Dumneata, domnule Eminescu?

(Arhiva TVR –  You tube).

——————————

Prof. Ecaterina CHIFU

membră UZPR

Râmnicu Sărat

11 august 2023