Plimbările de seară sunt o binevenită relaxare, atât pentru cei tineri, ce și-au vâjâit mașinile, întorcându-se de la lucru și închizându-le în garaje, cât și pentru celelalte vârste. Casele astea, atât de încăpătoare și construite dintr-un material termoizolator, păstrează mai ales la parter (echivalând la americani cu nivelul 1), cât și la primul etaj o răcoare suportabilă. În sensul că nu se încing întotdeauna atât de mult pentru ca să pornești motoarele climatizării. Totuși, după o zi cu temperaturi mai mari de o sută Fahrenheit, adică vreo 45 Celsius, lumea se înghesuie în rezervații, scuaruri sau străzile lăturalnice care au trotuare și nu vă fie cu mirare dacă un trening e absolut necesar seara, pentru că Oceanul din apropiere respiră. Briza este răcoroasă întotdeauna.
Întâmplarea a făcut ca în San Francisco Bay Area să vină mereu bunici, o mulțime de seniori veniți în State la copiii care lucrează în mastodonții din Silicon Valley, pentru a sta alături de cei tineri și de nepoții lor, nativi americani, atâta timp cât le permite viza de pe pașaport. Micul club de seniori români se întrunesc la aceeași oră. E bine să nu fii singur cu un copil, căci au fost cazuri de răpiri. Și deobicei răscumpărarea copiilor din Silicon e mai mare decât oriunde în State, presupunându-se că aici, în inima industriei IT părinții au mai mulți bani. Polițiști sunt peste tot, Higway Patrol, în Forduri alb-negru sau pe motociclete, dar o plimbare în grup este de dorit. Familia Popescu, o pereche de bunici din Cluj, ducându-și nepotul în cărucior, îi salută cu “HI!” pe ceilalți din grup, vreo trei-patru perechi, sosite din diverse orașe românești, care-și plimbă nepoțeii americani pe aleile înecate în verdeață și flori imense. Schimbă câteva politețuri, dezbat problema erupției vulcanului din Islanda care perturbă zborul avioanelor de linie. Toată lumea are un termen, după care se va întoarce în țară cu Lufthansa. În compania asta ba sunt greve, ba erupția, factori ce pot decala călătoria. Cum autoritățile americane sunt foarte stricte cu perioada vizitei turistice, fiecare trebuie să se descurce. Este cel mai frecvent subiect de discuție, pe lângă cel referitor la creșterea copiilor…
…Și familia Popescu are o viză pe zece ani cu vizite dese, de câte șase luni, la copii. Doamna Ema e șefa, lucrează cât poate la bucătărie pentru a găti ca în țară. Cel mic e puțin obez, ei pun asta, desigur, pe seama Fast Food-ului. În România se și duce o campanie exagerată împotriva alimentației de acest gen. Fantomele propagandei românești îi urmăresc și aici pe seniorii care vin cu tradiția de acasă, măcar pentru scurt timp. Seniorii români nu se prea dau, din păcate, la hamburgheri, sandwich-uri cu pește sau pui, cu sos, salată, ceapă, sau ciocănele de pui rumenite în baie de ulei, cu cartofi, cutii cu mâncare chinezească, japoneză, thai, beefsteck, porc sau somon de Alaska la grătar, câte și mai câte. Eu, spune tuturor domnul Popescu, nu m-am acomodat foarte bine cu bucătăria americană, am mai dat jos ceva burtă căci aici nu găsești carne grasă, cu clisă, caltaboși, lebăr. Ehei, zic clujenii, când face doamna Ema niște sarmale, sarme, supă, zupă sau zamă de pui cu tăiței, ba are chiar și o rețetă de mititei. Ș-o ceafă grasă la grătar ar fi bună. Și țigările „Carpați”… Ceilalți râd, bine dispuși, unii spun că îi duce gândul la o ciorbă asasină, de fasole/păsulă cu afumături, cum se face la armată sau în piețe, uneori, în zilele de sărbătoare națională. Ehei!… Made in România!
Domnul Popescu se arată și el îngrijorat de vulcanii din Islanda, care erup cretinește taman când trebuie să treci spre Europa. Căci i se apropie ziua plecării spre varza lui de Cluj. Și că data trecută s-au anulat niște curse, nu se putea ateriza nici în Germania, nici în Anglia din cauza fumului de cenușă. Un alt domn îl contrazice, el a venit recent cu Lufthansa fără probleme, de la Munich. Ba a ajuns chiar cu o oră mai devreme, deoarece zborul nostru ocolise Islanda pe la Sud, cum nu făcuse niciodată. I-a urmărit traseul în avion, căci preferă să nu se uite la filme și emisiuni cretine pe micul ecran al scaunului de vizavi. Discutând cu clujenii are senzația că, de fapt, mai degrabă altele sunt îngrijorările lor.
Așa a și fost. Clujeanul pe zi ce trece mai nervos . Făcuse, până atunci, de zece ori naveta în America. Dar anii trec. Nu se știe niciodată care e ultimul zbor. Ema era îngrijorată de starea lui…Își cere scuze de la mica adunare și cotește spre Safe Way. Fiecare cu destinul lui, comentează ceilalți. Și zău că numai de povestioare românești nu aveau chef aici, în loc să se bucure de aleea asta formidabilă de palmieri, de mirosul portocalilor, de florile agresive și cărnoase care se cațără pe case. Unii când se află în America au senzația că și propria lor umbră le-a rămas în țară.
În altă seară, inevitabilul se produse iar. De data asta clujenii se plângeau că le mai rămăseseră doar câteva zile până la plecare. Și legile astea americane. Cum să intri în avionul care te separă de cei ce ți-au rămas dragi pe lumea asta! Dar distanțele astea. Cele unsprezece ore de zbor, escala și încă un zbor. Asta este. Ultimele cuvinte spuse în public de seniorul clujean au fost „Eu nu mă întorc”. Și a dispărut, în cine știe ce cotlon al Statelor, cu toată rezerva pe care o are față de felul în care se hrănesc americanii…Cine știe prin ce localitate periferică se ascunde acum, într-un bar, cu un prăpădit de „Hot Dog” în față, o stacană de whiskey și-o havană între dinți, ferindu-și privirile de polițiști și de poza agresivă a lui Trump, care-l studiază întrebător de pe un perete.
… Perechile de seniori se întâlnesc mereuse în locurile de joacă și preumblare a copiilor. Chinezi, hispanici, indieni din Asia, oameni de toate rasele și culorile. Peisajul zilei ce se îndrepta spre amurg era scăldat în aceeași lumină strălucitoare, ca de flash, cum numai în California există. (SAN FRANCISCO)
