mamei mele, D-nei Lizeta SUSANU
Am ajuns la 38 de ani
si am trait mai mult decat altii
in 80, ce spun, 100 de ani, pielea mea transparenta, de copil
timid, prea timid,
cu ochi mari,negri
plangeam din orice
firava cum eram,
ma impleticeam la fiecare pas,
mana mamei – dreapta – imi strangea incheietura
sa nu cad
ce picioare frumoase avea mama
in sandale grena cu
talpile groase si taior la moda, sare si piper, ce denumire
mai era si asta, taior pipit se numea (ce vremuri…)
EU
Nu aveam nici un rost,
MAMA ERA SINGURUL MEU ROST.
imi doream sa fiu ca ea.
ADOLESCENTA :
un fel de mutenie
fara, fara chip.
cu poza lui Nichita lipita pe usa,
o oarecare luciditate
spintecam,
spin-te-cam in fiecare zi dezordinea
ramasa
din suflet
de sus in jos si
si priveam prin fereastra dormitorului
Biserica Trei Ierarhi.
in fiecare noapte scriam in jurnal
tare isi mai dorea mama sa citeasca macar
doua randuri
sa vada ce scriu
despre ea.
Adormeam…
pana la etajul 9 ajungea pojghita aceea lucioasa a noptii
Si brusc mi-am dat seama ca toate amintirile mele
ale noastre,
ma insotesc,
merg cu mine peste tot
pana la 9 ani ce-a fost ?
zambetul tanar al mamei, sticlele de cico, catelul roz din plus,
luat pe o trotineta verde,ratusca brodata de deasupra usii
(cand am plecat a ramas acolo, in orasul B.)
trandafirul din brosa mamei,
inelul ei cu piatra albastra
purtat pe inelar.
pana la 19 ani ce-a fost ?
am redescoperit jurnalul, meditatiile,
nesfarsitele probleme de matematica, comentariile literare
prima intalnire la pescaru intr-un inceput de toamna
in orasul G.
un film la cinematograf
stateam in ultimele randuri sa ne tinem de mana.
disperarea de a trai mai repede (stiam de atunci ce va urma ?)
de a iubi
totul
deodata, de a rade
bucuria plimbarilor
pe « libertatea » vanduta ieftin
ce frumoasa era dunarea
din ochii mei de atunci…
de atunci…
da, acei ani, i-am pierdut pentru totdeauna !
cu timpul m-am vazut mai bine,
am ales sa nu fiu niciodata singura,
mai ales in ziua
nuntii. Mireasa tanara in caleasca trasa de cai albi,
mama-tata-eu-tu
m-am cercetat de atunci pe toate fetele
luna de miere intr-un hotel vechi, de provincie,
apoi fericirea de la malul marii,
l-am adorat, l-am privit dormind,
l-am iubit, i-am citit toate versurile mele, m-a ascultat
mereu,
mereu.
eu si el
intr-o fotografie la mare, cu palaria de pai
albastra
si doi caini uriasi
simti nisipul fierbinte si astazi ?
il mai simti ?
luuuuuuung si chinuitor inceput, stiai mama ?
unde esti, mama ?
in locul in care respiram eu, erai si tu…
trecut-au anii
trecut-au anii…
asa cum traia el, traiam si eu,
cu forta,
cu disperarea, cu nebunia de a mai castiga o zi,
de a invinge.
La …26 de ani am avut o revelatie :
IADUL E AICI, PE PAMANT,
printre noi, viata nu ne apartine,
traim haotic, straini
fara umbre – destinul este mereu cu un pas inaintea noastra
si hotaraste.
traiam doar clipa,
apoi am inteles
in spatele aparentei nu exista decat vidul !
nu mai aveam nimic,
doar inclestarea,
echilibrul nu mai exista, s-a prabusit
o data cu tineretea
o data cu strangerea mainii mamei,
o data cu B O A L A.
joc trist, durere permanenta
recunosc, trisez, mama,
confectionez noaptea iluzii,
imi impun fericirea si sperii moartea, o alung,
trisez furand din tineretea altora, am devenit un
personaj ideal,
un simbol
al puterii si energiei,
ori tu,stii, mama,
dincolo de fiinta mea
nu e decat desertul.
Dupa 35 de ani nu mai exista jurnal,
nu mai exista
timp
totul se scrie direct pe sufletul si pe chipul meu
cu litere mari,
acum poti sa ma citesti, mama
traiesc
intre viata adevarata si
propriile mele halucinatii
lumea fantasmelor a devenit o poarta,
o alta poarta….
scrisoare pentru mama (partea II)
carbuni incinsi, zi de vara
un nou inceput
trecut-au anii…atat de diferiti suntem astazi
carbuni incinsi, zi de vara
de timpuriu am invatat sa pretuiesc roadele pamantului
peste furnici peste pamantul uscat soarele dogorea
totul e parca fara viata uscat si aerul e greu apasator
crengile copacilor sunt uscate nimic nu respira parca-I sfarsit de lume
spune-mi doamne care e semnul durerilor tale care e semnul mortii
incotro se duc mortii cand se duc
negrul ce mult am iubit negrul pamantul pare sa se faramiteze sub talpi totul sta in nemiscare
ma misc ca intr-un scenariu vechi scris demult
candva il citea mama mea lizeta statea in fundul patului stransa ca un copil frumoasa semeata si imi zambea
un zambet continuu de bucurie de iubire de apasare a unei maturitati prea devreme stiuta
se uita la mine ca la o picatura de apa curate “pentru cine scrii tu toate acestea” ma intreba
pamantul acela uscat iti intepa calcaiele,
merg pe acelasi drum cunoscut calc legata la ochi pe carbuni incinsi simt fierbinteala usturimea e din ce in ce mai apasatoare
cand o sa scap de durerea asta
intristarea ei imi aducea moartea
tineretea lui imi aducea viata.
