Rechinii și lupii noștri
Se înfruptă din avutul mulțimii
cu supra îndestulare,
între două mese,
se mănâncă unii pe alții,
cei ce se simt mâncați
caută nervoși alt os de ros.
Mulți își redobândesc repede pofta
din amestecul de mirosuri,
iubesc femeile ușoare;
își ling împreună degetele,
și-i proclamă pe ceilalți nesăbuiți
din ceata profitorilor.
Degeaba își vindecă rănile vechi,
mie nu-mi place nici o durere,
casa în care se consumă trădări
are ferestrele murdare.
Teama săriturii peste hopuri trece,
oamenii scăpați din îmbulzeală;
nu mai aud niciun ecou.
Ca un blestem din peșterile iadului,
femeile ce calcă strâmb
podesc sufletul cu marmoră,
ceilalți ce nu știu să se roage
și-s fără smerenie
când se întâmplă necazul
învață de la săraci
și repede uită.
M-am născut într-o altă limbă
Unde au plecat păsările ce-mi cântă bucuria,
cine a furat mirarea pomilor înfloriți,
ploile scurte de vară cu aerul lor curat,
după care ochii se acoperă de verde?
Purpura soarelui în sânge se topește
vâslind prin timpul cu orizonturi de porțelan.
Am ajuns la țărmurile mării zbuciumate
cu valuri de îndoială și nemărginire,
m-am născut într-o altă limbă
pe care am uitat-o și încep s-o deslușesc.
Cineva-mi pune-n palme pământ și mirosul de acasă
încât lumina iese coaptă din coajă,
urcă în mine rădăcinile unui neam de ne moarte
și dau roadă cuvintele pe buze de sare.
În universul dobândit, luceferi se tot nasc.
Desfrunzit de gânduri
Sunt mai desfrunzit decât un copac,
nicio pasăre nu-mi cântă pe ramuri,
doar vântul subțire cu aripile reci
trece spre ținuturile de miazănoapte.
Straturi de ceață se desfășoară peste păduri,
la marginea zilelor în crengile uscate
cu răsuflarea stinsă, pământul doarme,
dar nicio urmă nu se întoarce la vedere,
nicio fântână nu se apleacă
în oglinda apei să-și culce stelele.
Totul e străin, noaptea mea-i de smalț
în care apa se furișează-n nisip.
Norii se cuprind în brațe și se strâng
cu fulgere tăiate prin ferestre.
Din tot ce mi-a rămas în gânduri
nu-i nici o femeie, doar câinele lup
și caii lunii sub copacii goi
pe marginea râului plâns de sălcii
fără niciun pod să-l treacă.
Limba se va sfârși-n cuvinte
Cine se pierde de sine
nu-și mai dă de urmă,
până și asfințitul de lumină
îl acoperă cu întuneric,
îmbrățișând
cosmosul care ne încape.
Când vom putea înțelege lăuntricul
limba se va sfârși-n cuvinte
pe care să nu le uităm.
Un timp nou malul răbdării
îl va rupe,
de se vor descătușa pofte
care urcă prin trup
un altfel de început.
Toamnă cu miros de busuioc
Când cobor prin podgoriile coapte,
un dor m-atinge
în furca pieptului,
îți luminează
culesul de struguri.
Dealurile sărută soarele
părtinitor
în hlamida metalică a toamnei,
grăbită de presimțirea ploilor,
măreția sărbătorilor să-i pună cunună
de aleasă doamnă.
Un semn al cerului se naște
în semințe și sâmburi,
crusta închisă a pământului
se desprinde de oiștea lunii
și o lumină tot mai rece cade
în bătaia vântului peste fluturii morți.
Vin vremurile întoarcerii-n cochilie,
în odăile încălzite
cu miros de busuioc și damf de tulburel,
aștept săniile iernii să treacă munții,
vor face câte un popas
pe ulițele unde copiii și oamenii de zăpadă
încoronează sărbătorile nașterii
în colind magic.
Dragoste grăbită
Din tine se hrănește iubirea,
inima-i gura ei
cu foamea pe buze.
Când simți dogoarea-i
atingere împlinind
timpul pare a se stinge,
senini,
ochii se întrec să se soarbă…
Sunt ore când mâinile astâmpăr nu au,
iar aproapele se confundă cu tine
și totul se schimbă,
încât fiorul care mă pătrunde
răbdare nu are,
dragostea se topește în sânge
și sângele putere îmi dă.
să te fac mireasă.
Timp flămând
Flămând
tot strânge în cupe
verdele crud, mișcător,
în dimineți de iarbă înflorind.
Creșteri ciudate în cercuri de ceață
ape grăbite cheamă pe râuri.
Se rup de cer nopți și-i deschid
minții puterea să-i crească
ș-o urcă pe trepte înalte,
de-i rămâne timpul flămând,
să iubească verdele verde
în păduri cu plămâni
de aer curat,
unde-și botează copacii și-i ninge.
Ce era să fie, a fost
Era stăpânită de ceva ce nu bănuia
sub pielea ei se plimba un ins
care-și făcuse sub ea acoperiș.
Inima i-a destăinuit trupului
dar nu s-a întâmplat nimic.
Convinsă de adevărul cuvintelor,
credea în ele,
era sigură că se va întâmpla
un noroc, ori o deznădejde.
Avea încredere în sângele ei
dar îi era frică când se tăia,
capul îl ținea sus, vanitoasă.
Nu se dădea bătută c-una cu două,
un hop de sărit
nu era niciodată prea mare,
se culca pe urechea fidelă
nu așa sigură pe cât de riscantă
și ce era să fie, a fost,
o singurătate în doi.
Sunt
Sunt schimbător ca vântul,
de la dulcea adiere la vuietul năprasnic,
ploaie măruntă ori vijelie sunt;
peste deal, peste câmpie,
peste inima cu nervuri în frunză de tei.
Chiar soarele răsărit
urcă și coboară viteaz pe bolta cerului
mai binefăcător decât fructul
și roditor cum ploaia pe buzele pământului.
Pomii înfloresc veseli
în cercuri cu margini subțiri
lumina își desfășoară razele,
ca o pendulă a timpului
mută,
dar niciodată oprită.
Sunt un privitor cu ochi de smarald.
Nicolae Vălăreanu Sârbu
