POEMELE TOAMNEI

0
7
Geta_Resteman

Geta_RestemanTristeţe de toamnă

Răsar din rug de suflet triste gânduri
Ce-aştern culori de toamnă în petale
Se scutur’ frunzele pe-alei… rafale
De vânt pribeag alungă flori şi fluturi.

Distinsa toamnă în amurg se-adapă
Din lacrimi crude ce roiesc sub gene
Se-mbată-n linişti pătrunzând alene
În rostuiri de gând, se unduie şi pleacă…

Prin ramuri dezgolite plâng regrete
Strivite-s surd în tâmple triste doruri
Romanţele târzii din dulci fioruri

Cu dansul ploii ce se-sparge-n plete.

Trăiri pierdute-n ceţuri, marmorate
De plânsetul şi zbuciumul ce doare
În toamna tristă ruginesc ponoare

Suflete scrise-n file de vise spulberate…

Toamna, acasă, la mine-n Ardeal

Mi-am sărutat azi pământul cu lacrima dorului
I-am simţit sarea pe buzele-mi arse de vânt,
Mi-am aşezat sufletul într-un colţ al pridvorului
Aşteptând ca din Cer să picure mir pe Pământ.

Lin, din zarea albastră un tainic acord străbătea
Mângâind ramuri goale şi triste cu cântec de jale,
Pe vârfuri de munte-am zărit rămăşiţe de stea,
Frunze uscate şi ierburi jilave-aşternute pe cale.

Sub streaşina casei ce straniu rosteşte tăceri
Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori şi furtuni
Zăresc lâng-o frunză uscată, ca în dulci primăveri

Pe-un petec de verde, păpădia şoptind: “să fim buni”.

E-o linişte-adâncă, frumosul e-n suflet, dorinţa-n priviri,
Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal,
Din coşuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri
Aşa e toamna târzie acolo, acasă, la mine-n Ardeal.

Singură-n toamnă

Mi-e sufletul gol şi cu paşi tremurânzi
Mă zbuciumă toamna în vise pierdute
Cu mâinile-mi reci peste ochii flămânzi
Împrăştiu speranţe spre lumi neştiute.

Frunze-ofilite pe-alei mă-nfioară
Şi vântul prin codri sălbatec vuieşte
Bruma pe flori şi pe ierburi coboară
Iar sufletu-mi singur în toamnă trăieşte.

Caut în mine puterea de-a-nvinge
În lupta cu gândul rebel şi-ntristarea
O lacrimă caldă obrazu-mi atinge
Mi-e muntele frate şi soră mi-e marea.

Îţi simt depărtarea… te-afunzi în tăcere
Eu ştiu că ţi-e teamă iubirea să-mi dărui
În tine musteşte o veche durere
De ce fugi, iubite şi-n ceaţă te-nvălui?

Nu te vreau, toamnă!
Mi-e frică de tine, toamnă!
Ştiu că spulberi corole
şi alungi speranţe
rătăcindu-mi gândurile
bruma ta arde iarba crudă
şi-ofileşte
una câte una
petalele
adâncindu-mi ridurile…

Nu te vreau, doamnă de aramă!
Vreau verde şi flori
şi vise-mplinite,
curcubeie-n culori
zămislite din abur de suflete
şi mai vreau să admir
poala grădinii mele
udă de-atâtea lacrimi de rouă
străluciri de stele vreau
şi picuri de mir…

Nu te vreau, toamnă!
Când bate vântul puternic
plângând printre ramuri dezgolite
şi-ntr-una plouă, plouă…