ANOTIMPURILE SUFLETULUI
E primăvară, chipul tău de zână
Cu buzele ce-nmuguresc a dor,
Când florile în doină te îngână,
O pasăre mă cheamă… Vreau să zbor!
E vară-n părul tău… Licori de aur
Şi soarele în noi s-a cuibărit,
Când văi îşi împletesc cununi de laur,
E timpul să plecăm spre infinit…
E toamnă-n ochii tăi şi cade bruma,
Parfumul tău se-mprăştie-n gutâi,
În paşii tăi a scris vecie huma,
Iar frunzele ţi-adorm la căpătâi.
E iarnă lângă tâmpla ta şi tremur.
Fiorul depărtării m-a cuprins;
În zarea albă a-ngheţat un murmur,
O, Doamne, câte frumuseţi ai nins!
FĂRĂ TINE
Eu fără tine nu aş fi nimic
Şi totul eu pot fi numai cu tine,
În lipsa ta şi visele se sting,
Lumea din ochii tăi îmi aparţine.
Eu fără tine cum aş mai zbura
Clipe să prind, arzând spre nemurire?
Numai cu tine mă pot înălţa
Către un veac al inimii, iubire.
Eu fără tine nu văd răsărit
Căci soarele îl regăsesc prin tine
Şi aş apune-n cerul azurit
Stingând văpaia ce mă întreţine.
Fără de tine n-ar fi nici o stea,
Lumina către noapte nu înoată,
Un cer senin al dorului de nea
De printre neguri fost-a să mă scoată.
Eu, fără tine, cum să mă compun
Când tu eşti temelia vieţii mele?
Eu, doar cu tine, pot să fiu imun
La patime şi suferinţe grele.
Şi fără tine lumea n-o-nţeleg,
Când doar prin tine rostul se arată,
Adânc, eu de iubirea ta mă leg
Căci tu eşti pentru mine lumea toată.
Şi fără tine să rămân, de-ar fi,
Străin şi rătăcit în astă lume,
Aş pierde toate sensurile vii
Şi-aş deveni o umbră fără nume…
CU TINE
Cu tine pierd amiezile de vară,
Curate gânduri izvorăsc din noi,
Cerşind lumina dorului spre seară-
Chemarea ne subjugă pe-amândoi.
Cum să învăţ a străluci în noapte
Când tu te-ai rătăcit în cer de dor?
Cine va prinde-n palme blânde şoapte
Ce au străpuns seninul tău amor?
Cuvintele s-au întrupat din stele,
Contrastul lor mai doare să-l pătrund,
Câmp de iubire am compus din ele
Chiar dacă-n ceaţa vremii mă afund.
Care e rostul gândurilor mele?
Căci doar cu tine sensul e profund!
SONET IV
Te-ai întrupat din ceruri de aramă,
Te unduieşti în freamăt de păduri
Şi, printre stele, teama o înduri
Când vălul rece-al nopţii se destramă.
Din toamnă ţi-ai zidit alte armuri,
Dar te pictez în blânda lunii ramă;
Un anotimp brodat se ţese-n dramă-
Şi-o ultimă petală îmi mai furi.
Vei rătăci mereu şi vei desface
A vremii pânză-n nouri de argint.
Spre albe zări se duc cocori de pace,
Doar ochii tăi sunt tainic labirint.
Iar de iubirea-n lut se va preface,
A iernii rană nu pot s-o dezmint…
SONET XI
Din veşnicie ţi-am clădit cetate,
Iar temerile le-am ascuns în teacă,
Revino lângă mare… Apoi pleacă,
Să simţi în pieptu-mi valul cum se zbate.
Dar pierde-mă în larg când marea seacă
Şi sterge urma ta de voluptate;
Chiar timpul de la reguli se abate-
Amurgul printre pleoape o să treacă…
Mi-a fost dorinţa stranie greşeală,
E prea târziu acum să mai rămâi;
De ce privirea ta încă mă-nşală
Cum o făcea la ceasul cel dintâi?
Mi-e gândul asuprit şi-n răvăşeală,
Rămân spre ţărm iar, zorii să-i tămâi…
SONET XII
Mă redescopăr viu sub promoroacă
Prin iarna care umbrele-şi deşartă,
Sculptând în stânci neîntinata artă
Tivesc culori ce timpul le îmbracă.
Iar marea de ar vrea să ne despartă-
În valuri reci regretele se joacă,
Doar salbe de luceferi ne împacă
Pecetluind în stele-a noastră soartă.
Un vis tardiv s-a odihnit pe tâmple,
În gândurile mele te strecori,
Mă-ntreb: ce-ar mai putea să se întâmple,
Cum ţi-aş mai decora cerul în zori?
Şi cine dimineţile să-mi umple
Cu rătăciri din umblet de cicori?!
———————————-
