Harul divin al creaţiei poetice păstrează, în „vers curat, de poezie” din volumul Descătuşări – Fărâme de azimă – versuri vechi şi noi – (Editura Armonii culturale, Adjud, 2011), aparţinând poetei Georgeta Minodora Resteman, mireasma iubirii din „Cântarea Cântărilor” din care „picură” în „tainul de libertate”, „sufletul mereu dorinţă vie/ Plin de speranţă şi de bunătate”(Când scriu) al autoarei. Eminescienele „versuri vechi şi noi” par a fi metafore ale stihurilor de „mir”, care, prin înţelepciunea harică, sugerată de „fărâmele de azimă” rememorează, poetic şi duhovniceşte, filosofia existenţei din Glossa lui Eminescu (Toate-s vechi/ Şi nouă toate”)
„Cântarea” iubirii – „dorinţă vie” structurează cartea în patru variante poematice ale reveriilor înmiresmate de dragostea „în duh” din care ne împărtăşim prin taina lecturii:
I. Picuri de mir; II. Simfonia vântului primăvăratec; III. Fereastra de vise; IV. Flori sub zăpadă. Monada operei „simfonice” îşi deschide aceste patru „ferestre” în ale căror stihuri străluceşte, parcă, Lumina Iubirii Dintâi care înseninează cu razele ei sufletul cititorilor. „Ispita cuvintelor” poetice, despre care vorbea Constantin Noica (Cuvânt împreună despre rostirea românească, cap. Paranteză despre rimă sau ispitele cuvântului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p.216-217: „De îndată ce apare pe lume, un cuvânt îşi are libertatea de a se schimba.(…) Iar rima, nevoia de rimă, s-a născut sub care s-a născut, pune cel mai bine în lumină ispitele acestea libere ale cuvântului. Bănuim că s-au inventariat cuvintele din limba română ce s-au născut dintr-o nevoie de rimă şi ar fi ceva de învăţat de la ele. În orice caz , nu toate limbile pot pune în joc rima cu atâta dezinvoltură ca limba noastră. (…) Cuvântul n-are astâmpăr. Cu firea şi rostul rimei înţelegi mai bine firea şi rostul cuvântului, care nu urmăreşte să lege gândirea, cum fac formulele ştiinţelor, ci s-o dezlege. Ispita cuvântului este de-a umple, cu bogăţia lui, toată matca unui gând, şi până la urmă de a sări din matcă. Se spune adesea că n-avem destule cuvinte pentru gândurile noastre; dar uneori n-avem destule gânduri pentru cuvinte, cum s-a putut vedea cu creaţiile lexicale, adesea admirabile, ale ştiinţelor de astăzi, în special ale matematicilor (invariabil, transfinit, parametru, vector), pentru care după aceea găsim atâtea sensuri, pe plan spiritual sau moral” oferă, la Georgeta Resteman, revelaţia „gândului” spiritual şi moral – izvor de „speranţă şi de bunătate”.
Sensurile spirituale se decantează, ca nişte „descătuşări”, în semnificaţii multiple, într-o semioză infinită a metaforelor iubirii şi a rimelor „încărcate” de ispita poeziei şi a gândului poetic. În universul poetic al scriitoarei, semioza infinită dezvăluie sintagmele izotope ale iubirii: „picuri de mir”, „simfonie”, „vis”, „fereastră” deschisă spre absolut, „sentiment” „înflorit”, „floare”, „zăpadă” a „”sufletului curat”, „fărâmă de azimă”, „descătuşare”, „reverie, „cântare”, „dor”, “prezenţa celuilalt”, „minunat dor”, „dor de viaţă”, „mister”, „mirific cântec”, „cântec lin pe strune de vioară”, „pace”, „a inimii văpaie”, „imn divin”, „imn de slavă”, „colind”, „templu sacru”, „teluricul iubesc” în care se scufundă eternitatea, „mirajul fericirii”, „linişte vrăjită”.
Prin „cununile de gânduri pure” (Nostalgie) care zămislesc sintagmele izotope din cântecul poetic se configurează un mit al iubirii – „comoară” de mir. „Scoase” – metafizic, heideggerian vorbind – din “ascunderea” sufletului, metaforele iubirii revelează un mit al poeziei care-şi asumă o artă poetică: „Sunt umbră şi suflet născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet.”(Sunt) Poezia devine o cântare a sufletului, a lumii interioare, amintind de universul poeziei din viziunea criticului George Călinescu pentru care poezia este o cântare a lumii în cuvinte magice: „Dacă educaţia poetică trebuie să ne înveţe să sărim peste falsele obstacole şi să descoperim în lucruri mesajul lor poetic, atunci actul poetic se dovedeşte a fi o reverie a contemplării lumii care oferă revelaţia visului cântecului poetic.” Această sugestie a definirii actului creator o găseşte Călinescu în versurile lui Eichendorff, pe care le consideră un moto al discursului său critic despre universul poeziei: „În fiecare lucru doarme un cântec/ visând neîntrerupt/ dacă nimereşte cuvântul magic/ lumea începe să cânte” (G. Călinescu – Universul poeziei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 114).
Poezia Georgetei Minodora Resteman poate fi considerată o reverie a contemplării lumii interioare. În sufletul ei „doarme” un cântec al iubirii, „tradus” în limbajul poetic prin cuvinte magice, prin rime – ispite ale cuvintelor – încărcate de semnificaţii şi de sugestii magice. Chiar şi Ardealul „doarme” ascuns în centrul labirintului din „casa” sufletului ei. Prin poezie, Ardealul „ec-sistă”, „iese – din ascunderea” sufletului, cum ar spune Martin Heidegger (Originea oprei de artă, Editura Univers, Bucureşti, 1970): „Sub streaşina casei ce straniu rosteşte tăceri/ Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori şi furtuni/ Zăresc lâng-o frunză uscată, ca-n dulci primăveri,/ Pe-un petec de verde, păpădia şoptind:” să fim buni”. (Acasă)
„Frunza uscată” este „un simbol”, „o hieroglifă”, cum o numeşte criticul G. Călinescu în Universul poeziei, deoarece ea intră în tainică corespondenţă cu destinul uman: „Prin simbol înţeleg tocmai ceea ce se raportează la destinul meu şi socotesc că e poetic orice lucru care vorbeşte despre mine. Spun deci un adevăr vechi ca şi retorica. Frunza căzută din copac este poetică fiindcă sugerează propria mea soartă. Şi eu mă veştejesc şi voi pica din pomul vieţii. Poezia e un animism reducând lumea la persoana mea. În acest al doilea Cosmos al poeziei nu intră, prin urmare, decât elementele de biografie, nimic inert şi fără semnificaţie. Celălalt univers e mai bogat şi plin de obiecte indiferente”. (op.cit., p.113) În accepţie călinesciană, poezia Georgetei Resteman este expresia reveriei poetice asupra solitudinii omului în cosmos. Şi dacă, după cum afirmă Călinescu în opera citată, „singurătatea poeziei şi a visului ne scoate din jalnica noastră singurătate”, poeta se situează în acest al doilea cosmos în care nu mai este înconjurată de lucruri indiferente, ci de emoţii ascunse, ‘adormite’ în lucruri care-i dau ‘ideea sufletului’ ei”.
Identificăm reverii şi ecouri eminesciene în „Acasa” de suflet a autoarei: „E-o linişte care aduce frumosul în suflet, dorinţa-n priviri,/ Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal,/ Din coşuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri/ Aşa e toamna târzie acolo, acasă la mine-n Ardeal”. (Acasă) „Dorinţa” din priviri actualizează metaforic proiecţia în viitor a visului de iubire eminescian: „Vom visa un vis ferice,/ Îngâna-ne-vor c-un cânt/ Singuratece izvoare,/ Blânda batere de vânt.” (Dorinţa) Eminescienele „flori de tei” care „cad deasupra noastră” „rânduri – rânduri” îşi găsesc un echivalent metaforic în versul: „Sub streşina casei ce straniu rosteşte tăceri.” (Acasă). Ca şi în poezia eminesciană Sara pe deal, „clopotul” „împle”, „departe pe deal”, prin dangătul lui, „sara” de iubire: „Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,/ Sufletul meu arde-n iubire ca para”. (Sara pe deal)
„Amintirile” care „răsar la geamuri” oferă revelaţia anamnezei iubirii din poezia La steaua, de Mihai Eminescu: „Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noaptea-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă” , iar „toamna târzie” este un ecou liric al nostalgiei „ceasului” de iubire din sonetul Afară-i toamnă: „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,/ Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;/ Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri/ Ci într-un ceas gândeşti la viaţa toată.”
Ecourile eminesciene se topesc în „descătuşările” liricii „fărâmelor de azimă”, care cântă aceeaşi eternitate a iubirii, îmbogăţită însă cu semnificaţiile biblice ale dragostei în „duh” din „Cântarea Cântărilor”, aşa cum sugerează ritualul sacru al îndemnului la dăruire din poezia Povaţă: „Tu dăruieşte-ţi dragostea mereu/ Aşterne pe cărări de vis iubirea/ Stăpânul tău e numai Dumnezeu/ Şi-ţi vei găsi în tine fericirea”.
Cosmosul poetic al Georgetei Minodora Resteman rămâne o simfonie a iubirii, care structurează muzical „ispitele” cuvintelor şi ale rimelor din „stihurie” „vechi şi noi”, din versurile – „comori” de mir. Poeta „locuieşte”, metafizic şi metaforic vorbind, în poemele sale, izbăvindu-se prin propriile „descătuşări”, prin îndemnul iubirii prin dăruire a cititorilor care-şi vor găsi „în sine” „fericirea” promisă.
——————————————————-
* NECULA, Cristina Maria, (născută la 11 iunie 1966, la Târgovişte, unde locuieşte şi acum) a absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti. Este doctor în filologie. A fost asistent universitar la Facultatea de Teologie-Litere, Universitatea „Valahia” din Târgovişte, a absolvit masteratul în Teorie Literară în anul 2000; în prezent este profesor de limba şi literatura română, grad didactic I, la Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau” din Bucureşti. A fost iniţiatoarea şi organizatoarea a 9 ediţii anuale ale Festivalului organizat de Fundaţia internaţională „Mihai Eminescu”
(http://www.fundatiamihaieminescu.ro/prezentare). În prezent are colaborări sporadice, din cauza unor afecţiuni care au debutat cu doi ani în urmă (după ce a fost diagnosticată cu boala Parkinson, Cristina Necula a fost victima unui tratament aplicat greşit; acest caz de malpraxis a favorizat boala de care suferă în prezent, encefalomielită demielinizantă cu parapareză dreaptă). A publicat articole de specialitate în revistele culturale: Caietele Eminescu, Caiete Critice, Literatorul, Argeş.
