Poetica simfoniei iubirii din stihurile -,,comori” de mir

0
13

Harul divin al creației poetice păstrează, în ,,vers curat, de poezie”din volumul Descătușări – Fărâme de azimă – versuri vechi și noi – (Editura Armonii culturale, Adjud, 2011), aparținând poetei Georgeta Minodora Resteman, mireasma iubirii din ,,Cântarea Cântărilor” din care ,,picură” în ,,tainul de libertate”, ,,sufletul mereu dorință vie /Plin de speranță și de bunătate”( Când scriu) al autoarei. Eminescienele ,,versuri vechi și noi” par a fi metafore ale stihurilor de ,,mir”, care, prin înțelepciunea harică, sugerată de ,,fărâmele de azimă” rememorează, poetic și duhovnicește, filosofia existenței din Glossa lui Eminescu (Toate-s vechi / Și nouă toate .”)

,,Cântarea” iubirii – ,,dorință vie” structurează cartea în patru variante poematice ale reveriilor înmiresmate de dragostea ,,în duh” din care ne împărtășim prin taina lecturii: I. Picuri de mir; II. Simfonia vântului primăvăratec; III. Fereastra de vise; IV. Flori sub zăpadă.

Monada operei ,,simfonice” își deschide aceste patru ,,ferestre” în ale căror stihuri strălucește, parcă, Lumina Iubirii Dintâi care înseninează cu razele ei sufletul cititorilor.

,,Ispita cuvintelor” poetice, despre care vorbea Constantin Noica (Cuvânt împreună despre rostirea românească, cap. Paranteză despre rimă sau ispitele cuvântului., Ed.Eminescu, București, 1987, p.216 – 217: ,,De îndată ce apare pe lume, un cuvânt își are libertatea de a se schimba.(…) Iar rima, nevoia de rimă, s-a născut sub care s-a născut, pune cel mai bine în lumină ispitele acestea libere ale cuvântului. Bănuim că s-au inventariat cuvintele din limba română ce s-au născut dintr-o nevoie de rimă și ar fi ceva de învățat de la ele. În orice caz , nu toate limbile pot pune în joc rima cu atâta dezinvoltură ca limba noastră. (…) Cuvântul n-are astâmpăr. Cu firea și rostul rimei înțelegi mai bine firea și rostul cuvântului, care nu urmărește să lege gândirea, cum fac formulele științelor, ci s-o dezlege. Ispita cuvântului este de-a umple , cu bogăția lui, toată matca unui gând, și până la urmă de a sări din matcă. Se spune adesea că n-avem destule cuvinte pentru gândurile noastre ; dar uneori n-avem destule gânduri pentru cuvinte, cum s-a putut vedea cu creațiile lexicale, adesea admirabile, ale științelor de astăzi, în special ale matematicilor (invariabil, transfinit, parametru, vector), pentru care după aceea găsim atâtea sensuri, pe plan spiritual sau moral. ) oferă, la Georgeta Resteman, revelația ,,gândului” spiritual și moral – izvor de ,,speranță și de bunătate”.

Sensurile spirituale se decantează, ca niște ,,descătușări”, în semnificații multiple, într-o semioză infinită a metaforelor iubirii și a rimelor ,,încărcate” de ispita poeziei și a gândului poetic.

În universul poetic al scriitoarei, semioza infinită dezvăluie sintagmele izotope ale iubirii: ,,picuri de mir”, ,,simfonie”, ,,vis”, ,,fereastră” deschisă spre absolut, ,,sentiment” ,,înflorit”, floare”, ,,zăpadă” a ,,sufletului curat”, ,,fărâmă de azimă”, ,,descătușare”, ,,reverie, ,,cântare”, ,,dor”, ,,prezența celuilalt”, ,, minunat dor”, ,,dor de viață”, ,,mister”, ,,mirific cântec”, ,,cântec lin pe strune de vioară”, ,,pace”, ,,a inimii văpaie”, ,,imn divin”, ,,imn de slavă”, ,,colind”, ,,templu sacru”, ,,teluricul iubesc” în care se scufundă eternitatea, ,,mirajul fericirii”, ,,liniște vrăjită”.

Prin ,,cununile de gânduri pure”(Nostalgie) care zămislesc  sintagmele izotope din cântecul poetic se configurează un mit al iubirii – ,,comoară” de mir.

,,Scoase” – metafizic, heideggerian vorbind – din ,,ascunderea” sufletului, metaforele iubirii revelează un mit al poeziei care-și asumă o artă poetică: ,,Sunt umbră și suflet născut din esența / Cuvântului lin ce se scurge din suflet.”( Sunt )

Poezia devine o cântare a sufletului, a lumii interioare, amintind de universul poeziei din viziunea criticului George Călinescu pentru care poezia este o cântare a lumii în cuvinte magice: ,,Dacă educația poetică trebuie să ne învețe să sărim peste falsele obstacole și să descoperim în lucruri mesajul lor poetic, atunci actul poetic se dovedește a fi o reverie a contemplării lumii care oferă revelația visului cântecului poetic.” Această sugestie a definirii actului creator o găsește Călinescu în versurile lui Eichendorff, pe care le consideră un moto al discursului său critic despre universul poeziei: ,,În fiecare lucru doarme un cântec / visând neîntrerupt / dacă nimerește cuvântul magic / lumea începe să cânte” (G.Călinescu – Universul poeziei, Editura Minerva, București, 1973, p. 114).

Poezia Georgetei Minodora Resteman poate fi considerată o reverie a contemplării lumii interioare. În sufletul ei ,,doarme” un cântec  al iubirii, ,,tradus” în limbajul poetic prin cuvinte magice, prin rime – ispite ale cuvintelor – încărcate de semnificații și de sugestii magice.

Chiar și Ardealul ,,doarme” ascuns în centrul labirintului  din ,,casa” sufletului ei. Prin poezie, Ardealul ,,ec-sistă”, ,,iese – din  ascunderea” sufletului, cum ar spune Martin Heidegger (Originea oprei de artă, Editura Univers, București, 1970 ) : Sub streașina casei ce straniu rostește tăceri / Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori și furtuni / Zăresc lâng-o frunză uscată, ca-n dulci primăveri, / Pe-un petec de verde, păpădia șoptind:,, să fim buni”.(Acasă)

,,Frunza uscată” este ,,un simbol”, ,,o hieroglifă”, cum o numește criticul G. Călinescu în Universul poeziei, deoarece ea intră în tainică corespondență cu destinul uman: ,, Prin simbol înțeleg tocmai ceea ce se raportează la destinul meu și socotesc că e poetic orice lucru care vorbește despre mine. Spun deci un adevăr vechi ca și retorica. Frunza căzută din copac este poetică fiindcă sugerează propria mea soartă. Și eu mă veștejesc și voi pica din pomul vieții. Poezia e un animism reducând lumea la persoana mea. În acest al doilea Cosmos al poeziei nu intră, prin urmare, decât elementele de biografie, nimic inert și fără semnificație. Celălalt univers e mai bogat și plin de obiecte indiferente”.(op.cit., p.113)

În accepție călinesciană, poezia Georgetei Resteman este expresia reveriei poetice asupra solitudinii omului în cosmos. Și dacă,  după cum afirmă Călinescu în opera citată, ,,singurătatea poeziei și a visului ne scoate din jalnica noastră singurătate”, poeta se situează în acest al doilea cosmos în care nu mai este înconjurată de lucruri indiferente, ci de emoții ascunse, ,,adormite” în lucruri care-i dau  ,,ideea sufletului” ei.

Identificăm reverii și ecouri eminesciene  în ,,Acasa” de suflet a autoarei: ,,E-o liniște care aduce frumosul în suflet, dorința-n priviri, / Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal, / Din coșuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri / Așa e toamna târzie acolo, acasă la mine-n Ardeal”. (Acasă)

,,Dorința”din priviri actualizează  metaforic proiecția în viitor a visului de iubire eminescian: ,, Vom visa un vis ferice, / Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare, / Blânda batere de vânt. (Dorința)

Eminescienele ,,flori de tei” care ,, cad deasupra noastră” ,,rânduri – rânduri” își găsesc un echivalent metaforic în versul: Sub streșina casei ce straniu rostește tăceri. (Acasă).

Ca și în poezia eminesciană Sara pe deal, ,,clopotul” ,,împle”, ,,departe pe deal”, prin dangătul lui, ,,sara” de iubire: Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, / Sufletul meu arde-n iubire ca para”. (Sara pe deal)

,,Amintirile” care ,,răsar la geamuri” oferă revelația anamnezei iubirii din poezia La steaua, de Mihai Eminescu: ,,Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noaptea-adâncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmărește încă” , iar ,,toamna târzie” este un ecou liric al nostalgiei ,,ceasului” de iubire din sonetul Afară-i toamnă: ,,Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; / Și tu citești scrisori din roase plicuri / Ci într-un ceas gândești la viața toată.”

Ecourile eminesciene  se topesc în ,,descătușările” liricii ,,fărâmelor de azimă”, care cântă aceeași eternitate a iubirii, îmbogățită însă cu semnificațiile biblice ale dragostei în ,,duh” din ,,Cântarea Cântărilor”, așa cum sugerează ritualul sacru al îndemnului la dăruire  din poezia Povață: ,,Tu dăruiește-ți dragostea mereu / Așterne pe cărări de vis iubirea / Stăpânul tău e numai Dumnezeu / Și-ți vei găsi în tine fericirea”.

Cosmosul poetic al Georgetei Minodora Resteman rămâne o simfonie a iubirii, care structurează muzical ,,ispitele” cuvintelor și ale rimelor din ,,stihurie”,,vechi și noi”, din  versurile – ,,comori” de mir.

Poeta ,,locuiește “, metafizic și metaforic vorbind, în  poemele sale, izbăvindu-se prin propriile ,,descătușări”, prin îndemnul  iubirii prin dăruire a cititorilor care-și vor găsi ,,în sine” ,,fericirea” promisă.