Printre primele volume cu care debuta din ce în ce mai vizibila și harnica editură NEUMA se aflau și cele aparținând unor scriitori teleormăneni, unii dintre cei mai cunoscuți pe meleagurile Câmpiei Burnasului. Sincer, acest lucru m-a cam surprins, dar mi-a și produs o mare satisfacție, având în vedere faptul că o editură clujeană și-a aplecat atenția asupra conjudețenilor mei, în semn că scrierile lor sunt din ce în ce mai apreciate, un rol esențial în acest sens revenind directorului acesteia, remarcabilul critic și istoric literar Andreea H. Hedeș.
Desigur că editura a mai publicat și alte volume ale scriitorilor teleormăneni, iar, la un an de la debut, publică o antologie cuprinzând câte zece poezii din opera a zece poeți … teleormăneni. O simplă înmulțire revelează simbolicul număr 100, reprezentând Centenarul Marii Uniri în cinstea căruia a fost gândită antologia (Zece poeți – o sută de poezii) de către coordonatorul Florea Burtan, poet, prozator și publicist de notorietate, promotor al literaturii române contemporane în calitate de coordonator al revistei „CALIGRAF”, ale cărui simț artistic și experiență nu se dezmint, selectând ceea ce poeții respectivi au mai valoros în creațiile lor.
Cei zece poeți, prezenți în ordine alfabetică, patru fiind membri ai USR, cultivă o lirică remarcabilă prin diversitate tematică, prin substanțialitate și prin densitate, purtând armoariile personalității fiecăruia, prin sinceritatea sentimentelor exprimate cu măiestrie artistică și cu har. Este o mândrie faptul că tradiția literară a marilor scriitori originari din Teleorman este continuată și în această perioadă culturală de către cei zece poeți, de evidențiat fiind solidaritatea și aprecierile lui Horia Gârbea (el însuși renumit poet, președintele filialei de resort din București a USR) prezente în sintetica prefață (O sută de poezii pentru o sută de ani).
Trăsătura comună a poemelor o reprezintă faptul că au ca laitmotive cele două daruri sacre oferite omului de către Creator. Primul este cuvântul, ca unitate de bază a comunicării, pe care fiecare poet îl modelează după sufletul și trăirile sale pentru a exprima gânduri, simțiri, idei și convingeri.
Deși vine o vreme, „în ceas târziu din noapte”, când George Băicoianu simte profund „povara cuvintelor în șoapte/răsărite-n asfințitul beat de-atâtea insomnii”, el nu se lasă învins de „arcași cu ochi de scrum” și găsește calea spre „infinitul într-o literă ascuns” pentru a da glas „simfoniei unui flaut pe-o aripă”. Atâta timp cât orice vocabulă poartă în ea cântecul unui flaut și zborul păsării către înalt, poetul nu va tăcea și va cuprinde „infinitul într-o literă ascuns” exprimând credința fermă în rostul creației și menirea creatorului de a-și întemeia o operă durabilă, căci numai prin ea își va asigura posteritatea de om înțelept care a știut să dea lustru cuvintelor cu responsabilitate („voi simți povara cuvintelor în șoapte”), pentru a scoate o nestemată (Insomnia asfințitului). „Păsările de cuvinte” îi descoperă drumul spre frumusețea naturii și a viersului din frunză, căci vocabulele exprimă și bucuriile, și necazurile: „Să-nvățăm din graiul lor/Plin de patimi și zăpezi/…/Peste noi să plângă norii,/Peste noi să râdă vântul,/Frunzele să-și unduiască,/Sincer și nostalgic cântul” (Împreună).
Pentru Florea Burtan, lipsa comunicării este un adevărat cataclism, însemnând durere și tristețe („Fiecare cuvânt nerostit are lacrima lui”) sau singurătate apăsătoare. Cuvântul ca element ontologic esențial este cel care declanșează și potențează energia ființei umane, iar lipsa lui înseamnă absența gândirii, a rațiunii, fără de care viața nu mai are rost, căci „cu fiecare cuvânt nerostit dispare un gând” și „cu fiecare plecare, piere o viață” (Cu fiecare cuvânt nerostit).
Lipsa comunicării îl apasă și pe Lucian Paraschivescu, poetul care suferă „istovit/de o lungă necomunicare” (Impas), fiind cu mult mai copleșitoare când ridică o graniță de nestrăbătut între dorința de a comunica și imposibilitatea de a o face, Florin George Tănase trăind acut sentimentul de alienare, atunci când „cum stau culcat, auzeam clar/tăcerea ridicând un gard între noi”. Cuvântul, „lăstarul de stea” care îi „bântuie toate poemele/scrise și nescrise” este undeva departe, imposibil de găsit, deși este căutat „cu ochii ațintiți în sus” (Tăcerea dintre noi).
Omul, ființă dăruită cu puterea de a gândi, simte acut trecerea ireversibilă a timpului, căci „astăzi e mâine/mâinele/agățat/de grinzile cerului”, dar Nicoleta Milea este convinsă de eternitatea cuvântului așternut pe hârtie, pentru că „numai filele albe,/pe care am scris/un cuvânt,/așteaptă!”, învingându-și ipostaza de verba volant, atunci când devine scriba nolant (Popas).
Al doilea dar divin este dragostea, sentiment plenitudinar și atotcuprinzător, cuvânt prezent sau sugerat prin conotațiile sale, de la dragostea pentru părinți și pentru satul natal, la dragostea ce leagă, pentru totdeauna, două suflete pereche și, nu în ultimul rând, la dragostea de țară.
Fiorul patriotic, dragostea de țară și de neam străbat poemele Nicoletei Milea, exprimate direct într-un „Testament” („Las moștenire/dorul de Patrie,/fântâna cu apă vie/și ploaia măruntă/din ochii tăi, Iubire!”), alături de evocarea respectuoasă și pioasă, a istoriei poporului român, simbolizate prin „monumentul-bunic”, „rănile” acestuia devenind „flăcări-perechi” care „își vor tăia hotar/în inimile noastre…” (Peceți).
Patria este evocată, cu durere, în ipostaza ei negativă de țară aflată în degringoladă morală în care, spune George Băicoianu, „demnitatea este un păcat/stigmatizat cu văl de penitență,/destinele sunt arondate de profeți/numiți prin ordonanțe de urgență” (Sentiment cotidian). Mai gravă este situația când „câmpia României geme-n somn”, căci a devenit, observă Picu Păun, un fel de „biată slugă la stăpân”, asupra căreia „au venit farsori ca la pomană,/ca să extirpe datini, port și grai,/să facă țăndări latura umană/și să astupe gurile de rai” (Când vine vorba despre țară). Deplângând soarta rea a țării în care hoția și minciuna, disprețul față de valorile etice și etnice și favoritismul sunt ridicate la rang de principii diriguitoare, cei doi poeți își exprimă durerea că, în patria iubită, „ispitele încearcă să supună/Regatul meu ascuns într-o firidă”.
Dragostea de țară se manifestă și în creațiile inspirate de locurile natale, în care nostalgia și tristețea lui Dumitru Vasile Delceanu sunt efectul priveliștii casei și satului părăsite, reflectând asupra timpului care, în trecerea sa implacabilă, pustiește totul, destăinuirea poetului căpătând o notă elegiacă: „Mă-ntorc stingher la casa bătrânească/Păzită de-un salcâm căzut pe-o rână” (Frig). Nostalgia îl cuprinde și când își amintește de satul de câmpiede altădată, ai cărui locuitori, țăranii, au rămas în memoria urmașilor alături de uneltele lor ancestrale, așa ca „bâtu-meu” văzut cum „suise plugu-n car” și „brăzda peste coline” (Țăranul încă…). Dragostea pentru părinți rămâne aceeași și după trecerea anilor, omagiul adresat mamei exprimând gratitudinea pentru a fi fost crescut cu grija maternă în „copaia unde tâmpla mi-am odihnit-o-ntâi” (Vremuiește).
Același sentiment de tristețe copleșitoare este trăit și de Florea Burtan când își evocă părinții plecați pe drumul fără întoarcere, simțind acut că în urma lor „a rămas doar fum/și-o dâră de tăcere supărată”, după a căror pierdere „un dor adânc s-a răstignit” în sufletul său (Elegie de pierdere).
Și Doina Zărnoianu deplânge pierderea tatălui iubit „plecat în grabă/către negrul necuprins”, trecerea lui spre cele sfinte umplându-i sufletul de tristețe, deoarece înseamnă pierderea a ceea ce avea mai scump când a „plecat ca o ninsoare,/chipu-ntors spre fața mea-/dincolo de întuneric/parcă a căzut o stea” (Tatălui meu).
Dragostea este dăruită de lumina Duhului Sfânt, către care se îndreaptă gândurile poetei Nicoleta Milea, căci ea conduce spre înțelepciune, spre drumul drept pe care poate depăși tot ceea ce incumbă eliminarea nedreptății, a lăcomiei și a lenei într-o societate unde logica a devenit o cenușăreasă, din moment ce și timpul „prea se teme/de lume, de lumină,/de lucruri, de lanțuri,/de libertate,/de lacomi, de leneși,/ de lună, de logică,/de lege,/de tot ce începe cu litera l…”, cei vinovați de faptele infame săvârșite sub masca ipocriziei religioase fiind „moroii adâncului” care „perpelesc și bucuriile, și spaimele/burdușite cu urne de sfinți…” (Poveste).
Încrederea în Dumnezeu, sub a cărui ocrotire se simte gata să înfrunte nedreptățile suferite în existența sa, convinsă că „Atâta suferință! Atâta nedreptate!/Credeam că dispărut-a izvorul vechi de ură”, dragostea și respectul pentru cele sfinte îi dau poetei Domnița Neaga tăria să depășească tristețea perceperii trecerii timpului nemilos care ia cu sine frumusețea tinereții și a iubirii, visurile, căci credința, „parfum de floare rară”, sălășluiește în sufletul său „și cântă și e veselă făptură/cu nefirescul de-a nu ști de ură,/de la-nceput, în mine a fost parte” (Ca o amuletă, tristețea), considerând că „e-un drept firesc, să-ți cer o altă viață…,/și nu-i mai lăsa, Doamne, să mi-o ia!” (Drept divin).
O interiorizare spirituală caracterizează creațiile Florinei Isache, introspecția adâncului său sufletesc evidențiind „limita competențelor de sine,/concepte și principii despre viață/și moarte” (Altfel…), convinsă fiind că atunci „când privești în tine și vezi galaxii,/revenirea în forță/este, de fapt, un pas înapoi” (Planuri tehnice), deci numai astfel își poate regăsi propriul eu și doar comunicarea poate exprima iubirea odată cu gândurile, când „este suficient să extragi cuvântul/ dintr-un radical liber” (Corespondență). Totuși, poeta este atrasă de trăirea plenară a momentului (carpe diem), a tot ceea ce oferă viața, simțind nevoia de a transfigura artistic toate sentimentele, gândurile și ideile pe care le împărtășește cititorului: „Lasă totul deoparte!/Ia o pauză./scrie,/dansează,/trăiește ca un viu/amestecându-ți splendorile/și sclipirile,/poetic,/artistic/tangibil” (Atenționări meteo).
Desigur că universul tematic și de simboluri al poemelor din antologie este mai amplu, dar curățenia sufletească, felul personal de a înțelege viața și sensurile ei, încărcătura spirituală a versurilor sunt caracteristicile poeților care le împărtășesc cititorilor cu credință, cu lumina speranței în bine, cu dorința ca ei să cunoască și să îmbrățișeze sensurile sentimentelor și ale trăirilor exprimate în stihuri scrise cu har, cu măiestrie artistică și cu o înțelegere perfectă a menirii creatorului.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
