Arme și flori
Fiecare dintre noi
Își poartă în liniște
Propriul război,
Fie cu inima, fie cu mintea
Ori cu amândouă,
Căci, inevitabil, omul
Va avea câte ceva de descoperit
Și fiecare zi e o nouă bătălie
Pentru cunoaștere,
Pentru desăvârșire,
Pentru iubire…
Interiorul nostru este câmpul acesta de luptă,
Iar gândurile,
Ne sunt armele
Care sfâșie totul nemilos
Și iată că m-au adus
La marginea râului
Și mă văd privind la el… delirând.
Cine sunt?
Ce-am făcut?
Oare lupta s-a pierdut?
Și, mai tare ca oricând,
Gândurile mă ciuruiesc
Și văd asta în profunzimea apei
Când fiecare sclipire din reflexia ochilor
Pare un foc de armă.
Totuși, istoria ne-a învățat
Că orice război își găsește un final.
În cazul nostru,
Acest final poate veni mai repede
Sau, din contră,
Odată cu finalul propriei existențe –
Când semnăm tratatul de pace veșnică…
Și peste câțiva ani,
Reflexia mea crește iar, ușor, în oglinda râului,
Nu știu de unde să încep…
Nimic nu mai e la fel,
Nici râul nu mai curge aceeași apă,
Nici eu nu mai am aceleași lupte,
Acum defilez împăcat
Cu o floare la armă
Și cu o floare în mână
Pentru ea…
Îi apare treptat, tot mai deslușit reflexia ei
Lângă a mea
În apa limpede
Și m-am simțit un soldat împlinit,
Care nu a luptat în van
Când am văzut și în ochii ei
O ultimă sclipire,
Înainte să îi întind floarea
Și un prim surâs de fericire
Din multele care aveau să vină…
Gânduri de azi si de ieri
Într-o săptămână,
Fiecare zi are un nume,
Dar fiecare zi e la fel
Și ne învârtim, fără urmă,
Într-un cerc monoton
Ale cărui limbi se întorc mereu
De unde au plecat,
Cu un tic-tac amețitor,
Care te scoate din minți…
Aceeași minte care azi
E prizonieră într-un ieri
Fără să știe că mâine
E din ce în ce mai aproape
Și totuși nimic nu se va schimba,
Căci ăsta este ritmul universului
În care am fost aruncați
Și în care ne-am pierdut
Încă din primul ceas
Neștiind câte au mai fost
Sau câte vor urma…
Noi suntem prea mici
Și condamnați să ne supunem
Unei clepsidre cosmice
Pe care nu o putem vedea,
Ci doar simți… cel mai profund,
Atunci când e prea târziu
Și ne dăm seama că timpul s-a scurs Ireversibil, tragic și lent,
Dar nu contează,
Până la urmă dacă dispare o stea de pe cer,
Tot cer îl numim
Și nimeni nu ar observa
Ce a luat timpul cu el,
Blocați într-o eternă ignoranță
A propriei existențe
Pe care, adesea, uităm că nu ne-o putem controla.
Tânărul bătrân
Negru, negru peste tot!
Deschid ochii și nimic nu se schimbă,
O negură stranie mă înghite
Și parcă în zadar încerc să mă eliberez
Lanțuri groase mă țintuiesc
Între pereții cămăruței mele,
În patul care nu a părut niciodată mai infernal.
Închid ochii, nu vreau să mai simt întunericul,
Dar, într-un fel straniu, pașii mă poartă prin el, plutesc…
Nu îmi dau seama ce trăiesc sau dacă trăiesc.
Deodată, o știrbitură pală de argint
Se ridica în spatele unui geam
Nu știam ce e, dar voiam doar să ajung la ea
Și într-o suflare chinuită
Geamul a rămas doar o amintire din multele,
Iar eu priveam luna picat în genunchi, hipnotizat:
Ce fac?
A fost primul moment din noaptea aceea
În care m-am întrebat de ce stau în lesa lunii,
Ca un cățel loial ce mă găseam,
În loc să dorm și să uit de toate,
Dar până să îmi aleg un răspuns
Mă vedeam din nou plimbat de pașii mei amețiți.
Nu știam încotro merg, știam doar că merg
Să caut lumina, să ajung la luna
Care îmi zâmbea ironic în față,
Dar am fost prea orb să văd.
Felinarele se împuținau cu fiecare pas
De ceea ce m-am ferit, tot nu am scăpat,
Căci, curând, eram din nou
Robul întunericului din jurul meu
Și asta avea să rămână așa,
Dacă nu mă găseau niște lumânări tremurânde.
Acum știu, știu totul –
Așa îmi ziceam…
Mă uit în jur într-un răgaz,
Sunt pe un câmp,
Am lăsat în urmă orașul
Și toate zidurile care îmi răpeau lumina,
Toate se ridică în spatele meu acum ca o umbră;
În față, o mare de cruci îmi e luminată
De aceeași făclie eternă
Și atât de tare strălucește fierul ăsta ruginit,
Cum nu a putut niciodată să o facă
Lanțul meu legat de pat.
Totuși m-aș întoarce,
Nu trebuia să fiu aici,
Dar măcar nu sunt singur
Și mă uitam în jur
Și mă miram cum pot să mă simt la fel
Și în inima orașului…
De fapt,
Ceva îmi spunea că acum era mai bine,
Doar eu cu mine și totuși cu toți,
Decât să mă pierd de tot
În umbra imensă pe care mă străduiam tot mai tare
Să nu o mai privesc
Și-n timp ce îmi spuneam asta
Ajung să înaintez pe o potecă îngustă, fără ocolișuri…
Și iar îmi țipă inima
Când văd ascunsă după un arbore părăsit
O formă, o siluetă strălucitoare,
Nu, nu avea cum să fie luna,
Ea era încă pe cer
Și până mi-am întors eu privirea spre cer,
Năluca dispăruse…
În schimb, se apropie de mine
Un tânăr, îmi semăna tare
O enigma teribilă se țese În mintea mea,
Dar am rămas tăcut.
El mi-a zâmbit amar,
Părea că are nevoie de ceva.
Și-a aruncat lopata undeva în depărtare
Și a rămas statuie în fața mea
Cu fața mea…
I-am spus că m-am rătăcit
Și vreau să mă întorc acasă,
Nu părea să mă creadă,
Totuși, cu un gest scurt,
Mi-a făcut semn să-l urmez.
Eram prins într-un joc din care nu puteam ieși…,
Un labirint măiestru imposibil.
L-am urmat
Poate știa el mai bine unde era casa mea.
Pășim în sincron,
Un ritm plăcut aș fi spus,
Dar simțeam cum răbdarea și puterea mea
Se dizolvau în mii de steluțe cu care pictam cerul
Mai erau și altele pe acolo deja,
Probabil de la celelalte cruci…
Tânărul de lângă mine
Are mersul tot mai greoi,
Atât de greoi încât am reușit după ceva timp
Să îi revăd chipul, ajungându-l din urmă
Și fruntea începuse să i se încrețească,
Nasul să i se încovoaie
Și cu o voce tot mai groasă îmi spune
Că „Mai avem puțin…”
Îl privesc nepăsător,
Mi-era totuna,
Dar vocea a început să îi tremure
Și când reușesc să îl văd din nou,
Părul deja îi albise,
Deși noaptea încă nu trecuse.
Ecoul unui strigăt de corb se auzi din depărtare
Și odată cu el anunțul bătrânului
Cum că „Am ajuns”.
Stau acum lângă un morman de țărână,
Până la urmă, țărână sunt și eu,
Alături, o groapă
Și o cruce cu poza bătrânului,
Care tare îmi mai seamănă…
Vremuri noi
Într-o lume
În care toți sunt pentru ei
Nu are cum să se răspândească
Nici arta, nici filosofia, nici literatura,
Căci nimeni nu mai simte nimic.
Iar cei care o fac,
Nu au cu cine să împărtășească asta
Și nici nu sunt încurajați să o facă.
Valorile rămân o iluzie,
Un vis frumos dat celor
Care încă mai au curajul să viseze,
Înconjurați de măști și mediocritate.
Între două lumi
Cerul invita pe toată lumea la el,
Păsările pot zbura și au tot orizontul în față,
Peștii pot înota și au tot oceanul să o facă,
Dar cum rămâne cu noi, oamenii?
Noi doar mimăm libertatea,
Fiind de fapt prinși într-o rutină
Care ne întemnițează sentimentele.
Toată viața, umbra ne stă alături,
Nu pleacă nicăieri și e singura
Care ne amintește că existăm.
Chiar și după moarte
Trupul ne va fi pironit rămâne pe loc,
Undeva în adâncul pământului
Din care toți am luat ființă,
Iar spiritul nostru rămâne blocat
În același loc în care ne-am risipit timpul
Și ne amintește că am existat.
Nu vom ști niciodată ce era de evitat,
De ce când trebuia să trăim, am ezitat
Și rămânem niște statui,
Demne de admirat
De ochii oricui
Dar cu inima de piatră,
Pe Pământ – o pată.
