NOAPTEA CU PLEOAPELE ALBASTRE
Gâtul ploii îl sărută noaptea cu pleoapele albastre,
îi tremură trupul, cuprins de o boală îngerească.
Pletele blonde îi cad pe glezne…
Văd degetele ploii cuprinzându-mi sânii,
mă zbat în întunericul alb al umbrei mele.
Sângele albastru îi înțepenise trupul…
E prima oară când aud o inimă de înger plângând.
PE CĂRAREA DE STICLĂ
Sub piatra de lacrimi a copilăriei mele,
mi-am așezat glezna însângerată.
Lupul albastru cu genele arse
Se închină în cupa de miere.
Din sânii ploii, Dumnezeu coboară
pe cărarea de sticlă,
iar în palma nopții, păstrăvul înoată.
Ceața cu cămașa pictată acoperea genunchii lacului
și pumnii codrului.
În rochia de mireasă a tăcerii,
se scurge râul peste umerii mei goi.
IARBA DIN SUFLETUL MEU
Ploaia își acoperea genunchii cu iarba din sufletul meu,
a crescut până ce-a atins picioarele lui Dumnezeu.
Atunci, întunericul m-a cuprins.
De teamă, m-am agățat de o rază din vis,
am așteptat ca focul să mă spele,
dar flăcările ocoleau rănile mele.
PĂRUL MORȚII
Într-o zi, i-am spus morții să își despletească părul,
era mult mai lung decât degetele cerului.
Trei îngeri se chinuiau să ridice o piatră.
CU PLEOAPELE ARSE
Cuibărită în perna nopții,
cu brațul întins pe pragul de sticlă,
mă așteaptă moartea cu pleoapele arse,
cu pieptul ud de atâta ură.
Îngrămădind rămășițele de timp
în glezna îngerului albastru,
cu buze de mesteacăn,
coboară natura dezbrăcată,
iar voalul de trandafiri
îi atârnă pe umerii de lut.
Cu părul răvășit,
înnebunită,
iubirea aleargă.
ÎN PALMA PLOII
Ne-am îndepărtat trupurile,
lăsând sufletul în palma ploii.
În rochia ei albastră
dansa noaptea cu gleznele în flăcări,
iar luna, ah luna, ți-e amantă acum!
Cobor într-un zâmbet de lut,
în abisul tău, copilărie…
MOARTEA MĂ CREȘTE
Moartea mă crește,
Când ajung la înălțimea ei, mă omoară.
Copil fiind, alerg pe aceeași stradă,
simt cum pietrele îmi intră în carne
dar nu mă opresc să le scot.
Sângele ar aduce-o înspre mine.
MELANCOLIE
Am vărsat melancolia într-o picătură de rouă.
Zâmbetul ploii curgea pe pieptul timpului,
a înghețat Paradisul.
Mireasa a murit în brațele altarului
natura s-a dezbrăcat de amintiri.
Unde rătăcești când sufletul meu plânge?
ÎN FAȚA CASEI MI-AM ÎNGROPAT SUFLETUL
Dacă în acea zi zăpada nu mi-ar fi cuprins brâul,
m-ar fi înghițit pământul.
Fiecare pas spunea o poveste,
una mai frumoasă decât cealaltă.
În fața casei mi-am îngropat sufletul și am plecat.
Umbra, cu pumnii încleștați, mă târa prin zăpadă.
Doamne, cât de departe este pământul
dacă atunci când pășesc nu-l simt?
JUDECATA SUFLETELOR
Pământul crește în palme și, rătăcind prin vise
Mă nasc și mor în taină, neștiind că tu exiști.
Departe, prea departe, pe o treaptă prea înaltă,
luna ține în brațe copilăria toată.
