NOAPTEA ȘI-A DAT FOC PĂRULUI
Noaptea și-a dat foc părului și a ars toată,
scrumul purtat de vânt, îmi amintește de ea!
Noaptea, era îndrăgostită de o lacrimă,
dormea la marginea infinitului
lăsându-și părul lung și alb, să-i atârne pe pământ.
Lacrima s-a îndrăgostit de o lacrimă…
Noaptea și-a dat foc părului și a ars toată,
scrumul purtat de vânt, îmi amintește de ea!
ÎMI AȘEZ UMBRA ÎN MORMÂNT
Din lacrimi și-a făcut paltonul toamna
și împletind feliile de timp,
lângă paharele de șoapte
îmi așez umbra în mormânt.
Iarba din sufletul meu a crescut…
atingând picioarele lui Dumnezeu.
SÂNUL MAMEI, PĂMÂNTUL
Pământul pe care îl calci e sânul mamei,
cum poți să-l strivești?
În lumea ta albastră nimic nu mai există,
nici glasul ei din care curg lacrimi de argint.
Umed e așternutul și plin cu flori.
Icoana se desprinde, peretele e vechi,
mucegăit de veacuri, găurit de șerpi.
Pământul pe care îl calci e sânul mamei,
cum poți să-l strivești?
ÎMI UCID MOARTEA
Indiferent de câte ori îmi ucid moartea,
mereu se întoarce…
mai puternică decât a fost ieri!
Ploaia îi șterge pașii,
vântul îi alungă umbra,
pietrele îi strivesc glasul.
Se plimbă prin ferestrele din inima mea,
Eu îi dau viață în fiecare zi!
ÎN PALMELE ALBASTRE ALE PLOII
Mă înspăimântă lăsarea serii,
voalul nepăsării cu care îți ștergi picioarele,
înainte de a-mi intra în suflet.
M-am îmbrăcat cu rochia toamnei,
îmi ajungea până la glezne.
Te-am găsit printre trandafirii cusuți
în palmele albastre ale ploii.
Îl voi lăsa eu Doamne, la picioarele Tale
Dar, te rog, nu-l ucide înainte de a-l ucide eu!
BĂTÂND TOACA
Alungați-mă din patul de strujac, îmi este teamă!
Moartea în fiecare noapte, prin oameni mă cheamă.
Chiar de mor, prin moartea mea, alta mi se naște…
răsuflarea în ochi mi se îngroapă.
Mă trezesc plângând, moartea este în pieptul meu,
Și mi-l sparge bătând toaca, hulind pe Dumnezeu.
MOARTEA
Moartea se uita în oglindă
din ochii ei albaștri curgeau spini,
buzele îi tremurau,
firicele de sânge pe sânii dezveliți îi curgeau!
Cu degetele de catifea albastră, a străpuns oglinda,
timpul a încremenit…
a vrut să fugă, a făcut un pas înapoi, dar s-a oprit.
Moartea își rupea părul de aur, fir cu fir…
lăsându-l să cadă în palmele unui copil.
Deși părăsise de mult încăperea, chipul ei a rămas pictat,
asemenea unei umbre bătută în cuie.
PĂCATELE MAMEI
Picură prin tăcerea cusută cu miere,
se spulberă păcatele mamei.
Ridic o bucată din bustul naturii,
lăsând luna culcată pe genunchii albaștri.
Întins pe lumina din palme,
doarme un înger cu glezna ruptă de chin,
păstrează în pumn un zâmbet de copil.
O LACRIMĂ…
O lacrimă…
Doamne, de ce mai sunt?
Un punct în infinit, nu merit.
Păcatele îmi rănesc crezarea
Roua picură de pe o stea.
Stau cu fața spre pământ,
Mi-e rușine de ce sunt…
Doamne, nu-mi ferești privirea!
Mi-e rușine de ce sunt…
Stau cu fața spre pământ,
Roua picură de pe o stea.
Păcatele îmi rănesc crezarea
Un punct în infinit, nu merit.
Doamne, de ce mai sunt?
O lacrimă…
LĂSÂNDU-MI CENUȘA ÎN MÂINI
Moartea îmi acoperă sufletul plin de răni
Împletindu-mi părul cu fire de argint,
iar smoala de pe inimă, mi-o șterge.
Pleoapele le deschide rând pe rând,
cu degetele lungi de catifea albastră.
În oglindă, văd cum trupul în cenușă se preface.
Din ochii ei albaștri, curg lacrimi de pământ
Și pleacă…lăsându-mi cenușa în mâini.
