LINIȘTEA
S-a desprins din cer pământul
și-a început încet să cadă
peste mâinile de înger
se revarsă dimineața.
Fără haine, fără glas
fug icoanele din ramă
sfărâmate în mii de stele,
ard azi ramele tăcerii
umbra ta arde cu ele.
Flăcările se înalță
când tu strigi…se înalță tare
frica ta alimentează focul fără încetare
Îngerul își atinge buza…suspinând
a înțeles că a sa tăcere
îl va scăpa de mormânt.
CUIERUL SUFLETULUI
Ai dezbrăcat ploaia și ai lăsat-o să tremure
la marginea patului.
Degetele ei atingeau picioarele cerului,
își cerea iertare
S-a născut dintr-un strigăt mut al buzelor tale.
Hainele îi erau agățate în cuierul sufletului.
Plângea…privindu-și degetele pline de sânge,
săruta urma pașilor tăi, mângâia umbra care se micșora
sub privirea pierdută, a fecioarei înnebunite.
DOAMNE, CÂT SUFERIM!
Privind cum teiul plânge, rupându-și fir cu fir
din părul lung de sânge, împlinit de destin
și neputând a spune: AJUNGE – E PREA MULT…
păcatele ne frâng trupul necopt de ajuns,
ne rătăcim în noapte,
din pântecele albastre, natura iarăși naște…
sufletul nostru cu trandafiri pe pleoape.
Doamne, cât suferim!
Iubindu-ne și totuși…simțindu-ne străini.
Îngenunchem iubirea nevrând a fi iar sclavi!
GLEZNA ALBASTRĂ
Peretele desprinde un suflet de păcat
Păcatul nu desprinde un suflet de perete.
Ne privim oglinda trecutului uitat,
Regăsim în noi aceeași poveste.
Îmi pare rătăcirea cărarea spre ceva,
Astăzi mă despart de umbra ta.
Alerg în roua ierbii, stingând cu greu tăciunii
Ce-mi arseră pleoapele și-mi înnegriră sânii.
Mă opresc privindu-ți glezna,
E albastră și prea grea.
Strivește întreg pământul
Nu și iubirea mea…
TOAMNA ÎȘI PIAPTĂNĂ UMBRA
Toamna își piaptănă umbra
albastrele plete căzându-i pe glezne
mă face să tresar…
sunetul mut al bătăii tale din pleoape.
Stropi de sânge îmi curg
iar degetele îmi par înțepenite
pe sânii cu mărgele de lut.
O SINGURĂ CLIPĂ
În fața lunii mi-am eliberat sufletul de blesteme.
Eram fericită că tristețea m-a învins.
N-ai vrut să fii iubitul meu pentru o clipă.
N-am plâns, n-am plâns,
ci clocoteam în amintiri.
A înnebunit potopul stelelor de mai.
O, blestemată fii, tu, pasiune
și glasul care te roagă să stai!
LUNA PIEPTĂNÂNDU-ȘI GENELE
Luna pieptănându-și genele
ne privea sufletul cuibărindu-se
în pumnii încleștați ai uitării.
Mi-e frică de umbra…
ce mă îndeamnă să TU.
ARIPI DE ÎNGERI
Aruncă noaptea îngeri peste umerii mei goi
privesc cum cerul mi se topește în palme,
desprind altarul cu trandafiri de tei,
dezbrăcând natura din rochia-i de șoapte.
Glezna timpul îmi curge pe pleoape,
Dumnezeu în colțul de sticlă stă trist…
Și plouă, plouă cu aripi albastre.
PALMA UDĂ A NOPȚII
Vreau zgomote pentru liniștea sufletului meu,
ce-n palma udă a nopții se reazămă de sticlă.
Genunchii albaștri ai toamnei mă leagănă adesea,
când pleoapele prea grele se usucă.
Simt cum îmi crește în piept un trandafir de plumb,
iar îngerii se roagă rând pe rând,
la patul lunii încă netrezite de atâta plâns.
CIORAPII TOAMNEI S-AU RUPT
Ciorapii toamnei s-au rupt,
agățându-se în unghiile ploii uitate pe cearșaf.
A rămas cu gleznele pline de sânge,
glasul ei se zbătea pe podea,
iar frânghia deșirată în arii de sunete
împletea părul nopții.
