A creației daltă
Te văd trist și-aș vrea să te mângâi
În dimineața asta, printre flori de tei.
Să te văd zâmbind razei soarelui dintâi.
Să scrii cuvinte încondeiate, privind la zei.
Ți-e tulbure privirea de-o durere ascunsă.
Vino, capul în poala mea,ușor, pune-l.
Cuprinde-mă de mijloc, cu dorința ascunsă
În paleta fluturilor… Picteaz-o cu al tău penel.
Scrie pe zidul visului, poeme de iubire
Iar vorbele-ți de duh să mă învăluie.
Curtezanele cerului să-ți dea din potire,
Licori descântate de-o nimfă aurie.
Umbli printre nori, de o viață întreagă,
Să găsești, de poți, ce ai pierdut odată.
Dragul meu, totul e o himeră, ce nu se leagă
De căutările tale singuratice, niciodată.
Privește în jurul tău, cum se tulbură universul,
Cum furtunile celeste se așează peste hotare.
Învață în nopțile târzii, cum își așează mersul,
Simte mirosul eterului, în polenul din floare.
Alungă tristețea cât mai departe poți.
Lasă gândul liber să plece unde vrea.
Să bată la ale iubirii imense, porți.
Șterge colbul ce s-a așezat în calea ta.
Lasă lacrima să curgă, nu te împotrivi!
Nu e rușine să plângi câteodată.
O mantie purpurie e în jurul inimii.
Modeleaz-o cu a creației daltă.
Mantiile fluturânde ale tuturor începuturilor
Nu știu de unde izvorăsc atât de multe cuvinte.
Nu știu cât de adânc îmi scormonesc prin minte.
Știu doar că, pe pergamente albe, vor să se așeze
Atunci când peste amurg încet… începe să înnopteze.
Atunci când liliecii încep a-și face din nou rondul…
Când pâlpâie în sufletul îndurerat, stingher, dorul.
Pașii mă poartă prin parcul de pe mal, de-acum pustiu…
Văd silueta lunii, pe care de multe vieți… o știu.
Din nopțile când somnul albatrosului… vegheam
Și din caierul timpului, povești celeste… țeseam.
Mai stăm de vorbă și acum, spre dimineață,
Când roua, glezna tatuată a zorilor o încalță.
Clopotul bisericii prinde a-și cânta partitura dureroasă…
Mă cerne amintirea toamnei,
cu stropi de taină, aleasă…
Întorc clepsidra să se scurgă veacurile peste lume.
Înmoi pana în cerneala adunată din a infinitului rune…
Și scriu… sprijinită de-un colț de rai, poemul regretelor…
Pe mantiile fluturânde, ale tuturor începuturilor.
Corole de astre, spre iubiri deschise
Tristă, m-am aciuit în brațele tale.
Căutam alintul lor, în minunat amurg.
M-ai primit cu iubirea-ți deschisă și inima mare.
Mi-ai sărutat lacrimile,
ce din ochii mei verzi, curg.
Căldura corpului tău m-a încălzit.
Uitând pentru o clipă de mine.
Cerul s-a deschis, când mi-ai zâmbit.
M-am abandonat, cu totul, în tine.
Simțeam cum ne prăvălim peste uitare.
O muzica divină acompania căderea.
Ne-am oprit undeva, pe țărm, în Carul Mare
Unde se îndeplinea, de fapt, plăcerea.
Muream și înviam de mii de ori.
În jurul nostru noaptea țesea
vise.
Adunase cioburi aurii de meteori,
Corole de astre, spre iubiri deschise.
Poeme din creuzetul infinitului, făr’ de culoare
Și pânza fină a zorilor din dimineți străine,
Din toate a făcut mantii acoperind trupuri goale…
Și suflete regăsite. De iubire enormă pline.
Să ne iubim o vară
Oare ne-am mai fi putut îmbrățișa în marea de smarald,
Ascunși printre corali liliachii și alge roșii, care cad?
Ne-ar mai fi desenat în creion, pictorul însingurat?
Briza anilor mulți,
pe plaja pustie, l-a aruncat…
Oare ne-am mai fi putut plimba printre scoicile moarte?
Printre delfini, printre perle, de valuri aruncate?
Am mai fi ținut piept datinilor arhaice ale firii?
Am mai fi primit, prin poșta gândului, trandafirii?
Ne-am mai fi scos din buzele mării, chicotelile,
Ne-ar mai fi tulburat, așa mult, abacul și socotelile,
Clipele trecute prin cărămizi sparte ale timpului?
Oare chiar ne-am fi împrăștiat printre florile nisipului?
Mă întreb când apa îmi lovește picioarele înspumată,
Dacă ai fost aievea…
ți-am simțit oare corpul vreodată?
Știu doar că-n preajma ta simțeam o răcoare plăcută…
Poate ai fost în calea mea, doar o speriată nălucă
Ce și-a găsit iubirea, în fata serii întârziate…
Se plimba pe faleza mării cu izuri înmiresmate…
M-ai făcut să știu ce e amorul, iubirea împlinită…
M-ai ținut mult timp
în brațele tale, înlănțuită…
Te simt aproape, mă dorești, ești în amurg cu mine.
Știu că ai vrea să mă mângâi, dar cineva te reține.
Roagă-l, măcar pentru o singură, mult așteptată, seară,
Să te elibereze din abis, să ne iubim o vară.
Parfumul prezentei tăceri
Mi-e tristă inima și sufletul pustiu.
Ai uitat de mine, nu îți mai amintești.
Am apărut în viața ta, mult prea târziu.
Nu ai avut timp destul să mă iubești.
Te-am purtat în mine, pășind cu pasul meu.
Te-am venerat, cum ai făcut-o tu odată.
Ai fost pentru mine minunatul zeu,
Ce mi-a dus pașii spre a iubirii poartă.
Ușile erau închise cu lacăt greu,
Dar l-ai deschis dintr-o singură privire.
Ai pășit peste pragul lumii, spre eseu.
Mă duceai în brațele tale, cu iubire.
Au fost zile și nopți când ne contopeam în noi.
Au fost miliarde de minuni fantastice.
Au fost petale de trandafiri, în reci zori
Și roua de pe frunți, ce nu dorea să pice.
Acolo, departe de tot și de toate,
Versurile se împleteau în univers.
Din călimări ieșeau doar gingașe șoapte,
Se contopeau cu al astrelor auriu mers…
Acum nu te mai simt, ca-n zilele trecute.
Te caut în patul gol, nu ești nicăieri.
M-ai lăsat pradă timpului, ce iute curge.
Peste tot simt parfumul prezentei tăceri.
Sămânța visului
Unde se iubește cerul cu pământul
Am semănat o sămânță albă, de vis,
Toamna, înainte să pice înghețul,
Peste portale deschise, din Paradis.
Aștept să vină primăvara bălaie,
Să-și despletească părul din flori de tei,
Să se pieptene peste pomi și în vale
Picurând romanțe în ai iubirii fiori.
Visul meu ești din nou tu, cel de atunci,
Care-mi alina dorul neastâmpărat.
Eram ziua două îndepărtate stânci
Dar în mijlocul nopții ne-am îngemănat.
Divine muzici coborau din ceruri,
Artificii stelare ne acompaniau.
Zefirii ne învăluiau cu vechi miruri,
Nici măcar un zgomot, nu făceau.
Halouri dansau menuet în jurul nostru,
Emanând plăcuta căldură selenară.
Ne despărțeam, când pleca al nopții astru,
Deveneam aceleași stânci reci, iară.
Catastifele neștiute ale simțurilor
E timpul ca slovele să tacă…
M-am plimbat cu a poeziei arcă,
Prin eter, pe pământ, în sufletul tău.
Am umbat peste tot și nu îmi pare rău.
Am descris răsărituri, amurguri înmiresmate,
Le-am scrijelit cu mâini tremurânde, pe toate.
Am învelit cuvintele în poleiala trandafirilor,
Am scris despre iubiri ce niciodată nu mor.
Am dăltuit cu drag, așa cum am știut,
Minunea orologiilor de la început.
Secunda am făcut-o să pară o eternitate…
Sunt trubadurul ce-și strigă
dorința în noapte,
Sunt singuraticul ce deslușește tăcut
Credința modelată în roșiaticul lut.
Cu lacrimi de rouă curgând pe obraz
Am țintuit neputința pe al durerii talaz…
Am scris despre tot și despre toate
În fiecare miez de zi, în fiecare miez de noapte…
M-am agățat de piciorul desculț al lunii,
Am ieșit cu mâinile goale în fața furtunii.
M-am încălțat cu bocanci grei și am pornit la drum,
Când din dragostea mea, a rămas doar scrum…
Mi-am pus sandale în picioare,
Dar am umblat rănită și cu ele goale.
Am iubit, am cântat cu soprana veacurilor,
Arii celebre, din catastifele neștiute ale simțurilor…
Am călărit pe mânzi de foc, în înalturi,
Am fost stăpână, pentru o secundă, în ceruri.
M-am tatuat cu cerneluri venite din altă lume,
Ca să pot să vă arăt, să vă pot spune,
Tot ceea ce m-a îngenuncheat râzând.
Am cules durerea, în drumul meu, căzând.
Dar am fost și fericită, adorată, iubită…
M-am așezat pe a păsării măiestre aripă,
Am zburat cu condorii laolaltă,
Am scris cuvinte pe a cerului boltă…
M-am spălat de păcate și rușine în cascade,
Mi-am ars mâinile în focurile
dorințelor calde…
Am fost candela ce pâlpâie în singuratice schituri,
Am înțeles licărul speranței din multele stoluri…
E timpul ca slovele încet, să se retragă
În matca lor, unde au stat o viață întreagă…
E timpul să pun condeiul năstrușnic jos
Și să închid ușa iatacului meu frumos.
Am câștigat, ce aveam de câștigat,
Am pierdut, am pierdut într-un mod elegant,
Ceea ce credeam că e iubirea sublimă.
Am fost trădată la masa jocurilor, pentru o centimă…
Am făcut visurile să pară realitate,
Le-am îmbrăcat în ale nopții mirifice șoapte…
E timpul să cadă cortina din roșie catifea
Și versul să tacă… împreună cu ea.
E timpul…
E timpul să mă răsfețe razele soarelui.
E timpul să-mi caut zâmbetul
Prin buzunarele adânci
Ale existenței
Și sfioasă
Să spun picăturilor de rouă:
Bine ați venit!
E timpul să sortez
Partiturile simțurilor,
Să aleg doar pe acelea
Care mă fac fericită…
E timpul să aduc ofrande
Împletite cu speranțe
Unui nou început în toate…
E timpul să pășesc cu încredere
Pe tabla de șah a vieții
Și să-mi găsesc
Adăpost
Sub arcada vremurilor nemuritoare.
E timpul să las să zboare
Amintirile ce m-au ținut ostatică,
La marginea închipuirii…
E timpul să primesc cu brațele deschise,
Realitatea ce mă înconjoară,
Cu tot ce are ea în desagă…
E timpul să arunc bocancii grei
Și să pornesc desculță,
Spre o nouă lume,
Ce se deschide în fața mea
Și mă cheamă.
E timpul să nu mai privesc urmele pașilor mei,
Pe nisipul plajei singuratice
Și triste…
E timpul…
Aula veciei
Îți amintești, iubitul meu, de nopțile reci de toamnă?
Nu lăsai o picătură din cer pe mine să se așeze…
Eu eram a poezie tale iubită, slăvită de tine, doamnă,
Care încerca cu pași mărunți, în vers să te urmeze?
Îți amintești cum scriam, adânc în ochi privindu-ne?
Îmi plăcea să te văd cufundat în fotoliu maroniu,
Cu condeiul tău de aur mâzgălind cuvinte din lagune…
Eu cu un pix nenorocit, încercam neîndemânatic, să scriu.
Mă priveau doi ochi albaștri,
veniți din depărtări ancestrale…
Eu mototoleam pergamentele sacre, în neștire…
Râdeai, le adunai, apoi mă iubeai cu toate simțurile tale.
Numai zeii și luceferii mai aveau, atunci, de noi știre.
Mă făceam mică în brațele tale herculiene, îmi plăcea să fiu ocrotită.
Te simțeam cum îmi vegheai somnul…demonii plecaseră la plimbare.
Niciodată în viață nu am mai fost la fel de iubită.
În brațele nimănui, nu am mai găsit acea alinare…
Tu, domnul meu, aveai versul frumos, elegant…
Eu cuvinte seci, fără de minuscule înțelesuri…
Aveai tu acel fel de a fi seducător, șarmant
Ce mă scotea întotdeauna din cele mai adânci simțuri.
M-ai dat să beau din seva dulce a poeziei…
În fiecare zi puțin câte puțin, câte o picătură, două…
M-ai făcut sclava ta și a versului în aula veciei…
M-ai făcut să mă închin la bobul diamantin de rouă.
Mi-e dor de tine… aș vrea măcar o dată să te mai văd.
Aș vrea să mă aduni, de peste tot pe unde m-am revărsat…
În căușul inimii tale, lasă-mă un mileniu să mai șed…
De dorul tău intens, pe veci, să mă fi săturat.
Cartea mea
Văd umbra ta, pe coperțile cărții mele.
Mai am puțin și o voi termina.
Ți-o voi dărui, la lumina unei stele
Te vei uita vreodată peste ea?
Vei fi curios să vezi ce demoni m-au învins?
Vei cunoaște vreodată ce doruri m-au încins?
Vei vrea să citești vreodată slovele mele,
Desenate din cerneala sufletului, cu penele?
Multe litere vor fi de culoare roșu aprins.
În ele toată dragostea mea am cuprins.
Altele vor fi negre și mai aplecate.
Vei ști că sunt toate durerile adunate.
Doar câteva vor avea culoarea spicului,
În ele am pus speranțele îndrăgostitului,
Ce geme în nopțile albe, fără de sfârșit.
Gemetele poetului ce încă muza nu și-a întâlnit.
Câteva le-am colorat cu albastru ceruleum
Să le stâng, cu delicatețe, în micuțul meu pumn.
Două, doar două le-am făcut verde-crud,
La umbra lor, în amurguri, să mă ascund.
Poate o vei vedea într-o zi, pe vreo tarabă,
Plină de colb… nu pleca de acolo în grabă.
Cu degetele tale lungi, mângâie-o delicat…
Va știi că ești tu… deloc nu te-a uitat.
Apoi du-te în drumul tău, fără să citești ceva,
Fără să-ți amintească autorul de cineva…
Dar cartea mea va fi cea mai fericită din lume…
Te-a văzut, ai mângâiat-o…
multe va avea ce spune.
