NE IUBEAM ATÂT DE MULT
Ne iubeam atât de mult
încât ne uitam, iubito, unul
în ochii celuilalt
de mii de ani
timpul se subțiase,
beat,
decolorat
înțepenind
maiestuos și înalt
că la un moment dat
ochiul meu drept
a pornit cu mâinile întinse
să îmbrățișeze
ochiul tău stâng
și ochiul tău stâng a pornit
cu mâinile întinse
înspre ochiul meu drept
să-l îmbrățișeze
și după ce s-au îmbrățișat
din inerție
a plonjat fiecare ochi
înlăuntrul celuilalt
plutind înspre adâncul
lui misterios
întunecat
și ochiul tău drept
a pornit cu mâinile întinse
către ochiul meu stâng
și ochiul meu stâng a pornit
ca o săgeată cu mâinile
întinse către ochiul tău drept
atunci s-au auzit
la marginea universului
aștri cum plâng
în deșert
și după ce s-au îmbrățișat
au alunecat
fiecare
înspre adâncul celuilalt
orbitor ca un soare
simțindu-și fiecare
adâncul din el
sfâșietor
cum îl doare
și inima ta a pornit
cu mâinile întinse
către inima mea
și inima mea
a pornit cu
brațele deschise
către inima ta
și după ce s-au îmbrățișat
au continuat
să alunece
una în adâncul celeilalte
înspre esență
și înspre moarte
că s-au auzit
cutremurându-se
hăurile
și bolțile înalte
și sângele meu
a pornit cu brațele întinse
către sângele tău
și sângele tău
a pornit cu brațele întinse
către sângele meu
și atunci s-a auzit
în cer
murmurând fericit
Dumnezeu
și după ce s-au
îmbrățișat
au continuat să plutească
unul înspre adâncul
celuilalt
materia a început
să foșnească
dureros
sfâșietor și înalt
și plămânii mei
au plonjat
în adâncul plămânilor tăi
și plămânii tăi
au plonjat
în adâncul plămânilor mei
și-a început să
răsune în cosmos
corul bătrânilor zei
și oasele mele
au pornit cu brațele întinse
către oasele tale
că s-a umplut lumea
de jale
și oasele tale au pornit
cu brațele întinse
către oasele mele
și au plonjat unele în adâncul
celorlalte
ca în niște tunele
călătorind la nesfârșit
către abisul din ele
trecând
dincolo de moarte
și de stele
fiecare celulă a trupului
meu
a pornit cu mâinile
întinse către fiecare
celulă a ființei tale
și după ce s-au îmbrățișat
au pornit mai departe
înspre adâncul din ele
trecând de moarte
de stele
și de hăuri deșarte
în univers s-a auzit
o muzică divină
un cutremur dulce
un clipocit
semn că noi
vom călători, iubito,
la infinit
DOAMNE, CUM TREC VEACURILE
Doamne, cum trec anii și veacurile
și toate sunt cum fi-va să fie
eu, iubito, voi fi un deal încărcat de livezi
tu vei fi acoperită de crini o câmpie
apoi eu voi fi, iubito, un țărm înflorit
tu vei fi o mare nesfârșit de înaltă
cântând în gura mare ne vom pierde
în depărtări până în lumea ailaltă
în urma noastră vor înflori pietrele
în pustiuri vor crește păduri de crini
noi vom răsări senini pe bolta lumii
ca niște munți încărcați de vini
ANA , STRIGAM
Ningea cu vieţi peste o lume
în care nimeni nu venise
ningea cu roşu peste-o mare
adâncă de atâtea vise
Şi tu stăteai atât de albă
la marginea acestei lumi
şi-ţi beai cafeaua în apusul
care sufla dinspre genuni
Şi eu veneam dinspre adâncul
acelor codri-ntunecoşi
cu două cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scoşi
Şi-ţi vedeam capul de departe
pe-un fel de culme un mormânt
care pluteşte şi se duce
venind din veac adus de vânt
Şi eu strigam din ce în ce
mai stins şi mai pierdut pe lume
un fel de viscol de lumină
un fel de formă fără nume
şi tu piereai înspre pustiuri
în locul capului având
cavou-acela care-n veacuri
bătea sălbatic ca un vânt
Ana, strigam, pierduta noastră
mormântul cum plutea pe zări
ca o corabie statuie-n
fosforice a lumii stări
Şi cum se subţia cântând
zidirea sfântului cavou
şi se vedea această lume
ca forma propriului ecou
Şi mă trezeam ca dintr-un vis
plutind prin aerul pe care
răsăreau dealuri de morminte
şi semne lungi de întrebare
Ana, strigam, pierduta noastră
şi mă uitam şi nu vedeam
nimic în toată lumea, Doamne ,
numai câmpii sclipind de geam
Şi eu strigam şi tot strigam
zburând prin tine ca prin vis
ningea cu nimeni peste lume
un ochi ningea în sine-nchis
Şi ca un fulger coboram
‘nadâncurilor reci câmpii
ningea cu nimeni peste lume
ningea cu morţi peste a fi
Ningea şi iar ningea urlând
ninsoarea care se năştea
pe ea din propria-i ninsoare
ningându-se în veci pe ea
Ana, strigam, un fel de-abis
în locul vechiului meu trup
plutind prin lume ca apus
în golul sferei ce-l astup
Şi mă trezesc ca dintr-un somn
şi mă văd mortu-acelei sfere
acelui cer acelei lumi
plutind prin neguri şi prin ere
Şi mângâiam pe dinlăuntru
dinspre adânc înspre afară
femeia albă ce-o privisem
pe ţărmul mării într-o seară
Şi începea un fel de dor
de imnuire şi durere
şi eu vedeam cum cresc ca apa
în pântecul acelei sfere
Şi-mbrătişam pe dinlăuntru
iubita care mă năştea
cădeau miresmele-n adâncuri
şi-adâncurile înspre ea
Şi într-un cer pustiu si antic
în care veşnic tot ningea
numai ninsoare şi ninsoare
nici o lumină nici o stea
Şi iar plecam asemeni unei
năluci fosforice pe zare
asemeni unui viscol straniu
de suferinţi mistuitoare
Ana, strigam, pierduta lumii
în veci străină şi mireasă
mă lasă să ating cu fruntea
mormântul care nu mă lasă
Prin care-asemeni unui astru
străbat pustiile sperând
într-un sfârşit să-l pot ajunge
asemeni lumii pe pământ
Şi iar vedeam plutind pe zări
chipul acela şi mormântul
care pierea înspre pustie
în veac de veac iluminându-l
Şi eu veneam dinspre adâncul
acelor munţi întunecoşi
cu două cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scoşi
EU SUNT TOT TIMPUL CU TINE
Eu sunt tot timpul cu tine, Eulenia. De aceea
sunt fericit
şi zâmbesc mereu.
Dimineaţa când mă trezesc
Te văd pe tine
Sunt cu tine
și astfel sunt eu
Şi când merg pe stradă
Sunt tot cu tine
Îţi simt sufletul în aerul din preajma mea
şi îţi văd ochii cum mă privesc din văzduhul care mă înconjoară
de rubine
De cele mai multe ori vorbim, glumim sau ne jucăm
Uite îmi place foarte mult să
ne jucăm de-a Crinul şi de-a narcisa
Eu sunt un crin înalt
cu tulpina puternică
Tu eşti o narcisă galbenă
care te uiţi în sus la mine cu un surâs gingaş pe buze
Şi eu mă aplec şi îţi dau o petală
Şi tu îmi dai zâmbind o petală
Apoi ne dăm bună dimineaţa
Apoi eu îţi dau altă petală
Şi tu îmi dai altă petală
Până când ne dăm toate petalele
Apoi eu te iau în mâna dreaptă
Şi rămân nemişcat
ca o statuie cu o floare în mână
Pe care i-o dăruiesc Lui Dumnezeu
Alteori ne jucăm de-a dealul şi valea. Eu sunt dealul
pe care cresc
livezi de caişi înfloriţi
Tu eşti valea
pe care se unduiesc în soare lanuri de in
mângâiate de vântul care vine din miază-zi
copilăros fericit și senin
De departe ele par lacuri albastre
Tu te întinzi cuminte şi leneşă
ca o pisică
la picioarele mele
Eu mă aplec deasupra ta
Şi te mângâi
Cu toate petalele livezilor mele de caişi
Încărcați de luceferi și stele
Uneori aşa cum stau aplecat peste tine mai vărs câteva lacrimi
ca să ud lanurile de in care tremură în bătaia vântului,
în amurg
să crească mari
Sau ne mai jucăm
De-a lumina şi de-a văzduhul
Tu eşti lumina care
mă străbate şi mă mângâie pe dinlăuntru
dând conţinut vieţii mele
Eu sunt văzduhul care te înconjor
şi de cuprind în braţele mele să te ocrotesc,
aiurând de dor. Şi te
păstrez toată în mine să nu
pleci mai departe, astfel fiind tu
cea adevărată
Dar de fapt acesta nu este un joc
Pentru că în realitate tu
chiar eşti lumină gingaşă şi dulce dinlăuntrul fiinţei
mele şi eu sunt văzduhul care te conţin
şi care sunt sufletul care
îţi umple toată fiinţa
dureros de dulce şi lin
Mi-ar mai plăcea să ne jucăm
de-a caisa şi de-a sâmburele său. Tu să
fii caisa care mă învăluie şi mă ocroteşte
Eu să fiu sâmburele
care stau în mijlocul tău ca o rădăcină, ca o stâncă pe care să te sprijini
să nu cazi în haos
Sunt sinele tău
care voi încolţi la infinit, purtându-te ca o corabie prin timp
Dar nici acesta nu este un
joc pentru că tu chiar eşti caisa zemoasă şi dulce şi parfumată
iar eu chiar sunt sâmburele
