Nu mi-ar fi displăcut să aleg un șevalet, dacă mi s-ar fi propus să îmi cern destinul cu mâinile de copil. Cam mare tipsie ar fi trebuit să țină ursitoarele în mâini ca să încapă și un șevalet pe el! Mare, dacă ar fi fost el la scară, dar, unul mic de jucărie ar fi încăput pe orice tipsie ursitorească. Talentată și cu mână la desen este sora mea cea mare, Valeria-Ana. Pe deasupra și scrie frumos. La fel de frumos ca bunica Valeria. Este adevărat că bunica s-a ocupat mult ea, insistând și rupându-i paginile caietului de caligrafie. Probabil că eu eram din start o cauză pierdută. Nu de multă vreme am scăpat de vinovăția indusă de scrisul meu urât și ilizibil. Uneori, când am poftă, pot să scriu frumos, dar scrisul este al unui copil de clase primare. Bine și așa, doar că viața nu așteaptă și nici nu se substituie unui caiet caligrafic pentru începători. Am ajuns la concluzia că și cei ce nu scriu frumos au loc printre ceilalți muritori. Cum tatălui nu i-a plăcut școala, bunicii îi era rușine cu el și cu fratele său Milian. Spre deosebire de ea, copii ei nu au dorit niciunul să învețe. Au avut doar o dorință, pământ, pământ și iar pământ. Nu am avut de unde să știu că totuși tata are mână bună. Am aflat târziu de la copiii mei că bunicul lor desenează frumos și că sora mea avea pe cine să moștenească. Dar, urmând și ea o facultate tehnică, nu i-a trecut prin minte să se folosească de acest dar divin.
Nu își are loc în gândul meu nici cea mai mică intenție de a o critica. Nimeni nu știe mai bine ca mine ce greu este să îți învingi inerția. Legat de mine aș pronunța chiar cuvântul spaimă leneșică. Cum să te apuci să faci ceva ce nu are nicio legătură cu facerile tale de până atunci? De unde să începi? Dar cum timpul a trecut fără ca nimeni să fi căutat sau să fi observat sclipirile aurului în nisip, o faci singur, pornind pe un drum, pe care nu știi unde vei ajunge și nici dacă vei afla cine ești. Singurul lucru pe care îl știam era acela, că trebuie să învăț și să reproduc cu strictețe ceea ce am învățat.
Când drumul cu învățatul se termină cauți resurse în rutina de până atunci. Pe deasupra afli că mâncarea nu se face singură la cantinele studențești. Și nici lumea înconjurătoare nu este formată din colegii tăi de facultate, ce au fost atâțía ani, familia ta. Cu mâncarea este o poveste lungă. Mai simplă este cea cu spălatul hainelor. Mama ne-a făcut cel mai mare bine, punându-ne de mici să ne spălăm hainele. Spălatul a devenit un reflex și chiar un refugiu, alături de citit. Când te simți ca un leu în cușcă, cititul nu te mai calmează. Este nevoie de mișcare sau măcar mișcarea mâinilor. Spălatul hainelor este și o portiță spre imperiul gândurilor. Am citit, că una din calitățile unui scriitor înnăscut este atitudinea sa față de rufele murdare. Din acest punct de vedere sunt!
Duminica şi în sărbătorile de peste an aveam şi felul trei la masă, respectiv coptătură (prăjitură). Ea putea fi cu brânză de vaci, cu mere, cu silvoiţ (magiun) sau cu nucă. Femeile casei făceau un aloat (aluat) fraged din fărină nulaş (făină albă), la care adăugau o lingură de unsoare sau de oloi (ulei), groşthior (smântână) sau lapte acru, ouă şi brouză (bicarbonat de sodiu). Plăcintele, pancovele (gogoşile), ciurigăile (minciunelele), scovergile (clătitele), lipthiile (lipiile), reteşele, turtele de mălai, pogăcele cu jumări… adică… ceva pe lespede (tigaie), se făceau în cursul săptămânii şi erau pe post de… felul doi.
Cea mai rapidă coptătură era cea turnată. Pentru asta era nevoie de făină, ouă, lapte acru, zahăr, brouză, oloi. Se împărţea aluatul în două vase. Într-unul se adăuga cacao, se turna aluatul simplu în tepşa tapetată cu oloi şi fărină (făină), peste el se turna cel cu cacao. Cele două straturi se combinau, dând naştere unor forme bizare. Genul acesta simplu de prăjitură, poartă numele, dat de mamica, coclintă sau coptătură domnească legată cu aţă.
De Paşti şi de Crăciun, mamica făcea coptături cu moşina (biscuiţi de casă). Ei se făceau dintr-un aluat fraged, cu unsoare (untură), făină albă, o fingie (cană) de lapte acru, o lingură de untură, o fingie de mniere (zahăr). Se adăuga vanilie şi coaja de la un ţitrom (lămâie). Aluatul se pune în moşina de tocat carne la care se ajustează formele de prăjitură. Prindeam cu ambele mâini cârnaţul de aluat, ca să nu se rupă, Apoi, îl tăiam în bucăţi potrivite. Prăjiturile cu moşina se păstrează bine vreme îndelungată, dacă scapă cu… viaţă. Alte delicatese erau cornuleţele cu silvoiţ, care ţi se topeau în gură, făcute tot din aluat fraged, umplute cu silvoiţ, rahat sau nucă amestecată cu silvoiţ. Când ele erau gata, eu şi sora mea le se presăram cu mniere moşinată (zahăr măcinat cu maşina) şi cu un plic de vanilie. Ce gust avea vanilia atunci! Acum are gust de prostie omenească!
După ce terminam cu uscăturile (coptăturile cu moşina, cornuleţele), venea la rând coptul foilor de prăjitură. Ele se plămădeau fie cu sale-cale (amoniac), fie cu brouză (bicarbonat de sodiu). Cremele pentru aceste foi ţineau de imaginaţia gospodinelor şi puteau fi din făină, zahăr, lapte, şi cavei (cafea Cicoare) sau pur şi simplu din silvoiţ sau dulceaţă. O prăjitură care a rezistat în timp este prăjitura-televizor. Ea este clădită din două foi, cu sale-cale şi una, pandişpan. Cea pandişpan se prepară din: făină, ouă, zahăr, oloi, apă şi brouză. Se separă gălbenuşurile de albuş. Albuşurile cu zahărul se bat spumă, până se încheagă. La gălbenuşuri se adaugă făina, o lingură de apă, o lingură de oloi şi brouză. Se amestecă bine ingredientele, iar apoi se adaugă albuşurile. Se pun la copt în tepşa tapetată. Cele două foi cu sale-cale se prepară din făină, cacao, o cană cu lapte dulce şi sale-cale. Foaia din pandişpan se pune la mijloc. Crema se face din griz (gris), lapte şi vanilie. La ea se poate adaugă unt, minunatul unt obținut în casă prin bătutul laptelui, până cedează cel mai înțelept dintre combatanți, adică, în cazul nostru cedează combatantul din borcanul închis ermetic.
—————-
Florica BUD
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
