Ce să caute un „tutu” pe o tipsie cu ispite, aruncate de-a valma de o mână ce se vrea a fi chiar mâna destinului? Ce să caute? Putea să mă caute pe mine, dacă aș fi semănat cu mama, care a fost considerată o bună dansatoare. „Juca Cornelica de nu i se vedeau picioarele”, îmi povestea bunica Valeria, soacra ei cea înțeleaptă, ce își însoțea nora la danț la șură. Bunica considera că, însoțind-o pe mama, înlătură un subiect de ceartă sigură. Tatălui, mai mare cu nouă ani ca mama, nu îi plăcea dansul. Ce soacră ar merge cu nora ei la distracție? Adevărat, mamica a fost aproape un copil, la cei cincisprezece ani, cât a avut la măritiș. Puține soacre ar face lucrul acesta, bizar de alfel. Bunica și mama au fost atât de diferite, deși aveau zile de naștere vecine, 7 și 8 februarie. Au avut totuși în comun hărnicia, ospitalitatea, grija pentru copii și respectul pentru cuvântul dat.
Bunicii Valeria i-a plăcut școala, mamei nu. Bunica a fost o femeie tristă care ieșea doar la biserică sau la celălalt fiu, care i-a făcut multe necazuri. Dar, cosând cu moșina și având un cuvânt și un sfat bun, mereu avea vreun mosafir, venit să o vadă. Mama în schimb a fost veselă, mereu pusă pe glume, loatră, cum se spune la țară, știind de glumă. Dar și bună de gură. Doamne Ferește să o superi cu ceva! Dacă știa că are dreptate, se certa cu un sat de oameni. A avut un singur defect, nu a știut sau nu a vrut, să se oprească din muncă. Acasă, pe câmp și la serviciu. nu dormea decât maximul patru ore pe zi. „M-oi odihni când oi muri”. Nu am putut să o scoatem din ale ei, nici măcar la bătrânețe.
Dacă am auzi un bărbat, adresându-i soției întrebarea: „Femeie, iară nu ai ce lucra?”, cum am putea să ne-o închipui pe acea femeie? Cum altfel decât întinsă în pat, uitându-se dintr-un fotoliu molatic la televior sau poate chiar prividu-se cu admirație în oglindă. Nu, nu era așa. Întrebarea chiar a existat și a fost adresată nu o dată mamei mele, în timp ce spăla geamurile, perdele, ușile, părcanele de la casă și jaluzelele, orice îi stătea murdar în cale. Întrebarea era adresată unei femei care muncea. E adevărat că radio mergea și ea cânta alături de cântărețul difuzat în acel moment. Dar nici asta nu ar fi un păcat. Femei și femei, muncă și muncă. noroc și noroc. Dar mama nu se supăra ci își vedea mai departe de lucrul început. Când termina se ducea să îl ajute pe tata la munci nepotrivite pentru o femeie. Avea aproape optzeci de ani și mergea alături de tata pe câmp, pe un câmp fără țipenie de om, sub un soare dogoritor. S-a ținut de cuvânt cu odihna sa, după moarte.
Acum că am pus pe tapet cuvântul Radio mă gândesc cu antipatie, deși sentimentele negative nu fac bine la rânză, la cei care produc mai nou aparatele de radio, televizoarele, calculatoarele și laptop-urile. Își fac o datorie de onoare să le construiască cât mai complicate, cu butoanele atât de ferite de ochii sau mâinile noastre, parcă ar ascunde tainele Universului în ele. Tocmai acum, când se vorbește că simplitatea este o calitate. Dar să îi lăsăm în Plata Domnului! Mai ales că poate pe unii, mai puțin uzați și grăbiți îi distrează să ghicească unde sunt ascunse secretele aparatelor casnice. Să îi lăsăm pe toți în pace și să vedem ce nu am mâncat încă. De „coptături legate cu ața”, vorba mamei, de uscături și cornulețe suntem deja satisiți. Ne-a mai rămas să gustăm un dulce-cuminte, întâlnit în toate colțurile țării mai umflat sau mai suplu, simplu sau complex. Este vorba de cozonac, alintat de noi, sucitură.
La loc de cinste, mai ales la Sărbătorile mari adică Paștile și Crăciunul era sucitura (cozonacul). În cazul acesta cozonacul va fi unul cu umplutură de nuci. Operațiunea, „Nuci pentru sucitură” cădea în sarcina noastră, a celor două fete Trif. De altfel tot noi eram vinovate, că sâmburoasele se lăfăiau într-o covată mare din lemn după ce le-am cules toamna de sub nuci. Nu este o operațiune grea dar nici foarte ușoară să stai aplecat și să le culegi cu mână. Acum dacă tot le-am cules să le și spargem. Spartul și curățatul nu ar fi trebuit să fie o corvoadă, totuși nu era o activitate după care să ne dăm în vânt. Ni se părea, o muncă pentru băieți. Dacă nu eram atente, soră mea și cu mine ne scăpam ciocanul peste degete. Cum nu erau băieți în familie, acțiunea se scutura pe noi. Doamne Ferește să lăsăm să se strecoare vreo coajă de nucă printre sâmburii aurii, ce ne făceau cu ochii din cățân.
Sucitura poate fi de post şi de dulce. Cea de post se face din aluatul de pthită (pâine). Ea se poate umple cu mere răzălite, cu silvoiţ, cu ludău (dovleac) copt în ler (cuptor) sau curethi (varză). Spre deosebire de sucitura dulce care se făcea în sărbătorile mari, sucitura de post era obișnuita casei. Se cocea alături de pâine, sâmbăta, în cuptorul mare de afară. Ea era la concurență cu moșocoarnele. Despre moș cu coarne… mai încolo.
Sucitura de dulce se frământa din făină nulaș la care se adăuga laptele, mnierea, ouăle, vanilia şi cojile de ţitrom. După conținutul umpluturii putea să fie: sucitură cu nucă, cu brânză, cu rahat, mai rar cu mac. Indiferent de câte prăjituri se făceau la Paşti şi la Crăciun, sucitura cu nucă nu lipsea niciodată. Pe vremea bunicii era, de altfel, singura prăjitură pe care o aveau pe masă în Sărbătorile mari. În rest, mălaiul în lapte era prăjitura lor de bază.
Sucitura cu nucă se umple, după cum o pârește numele, cu nuci măcinate. Nucile pot să fie simple, amestecate doar cu mniere și vanilie ori coajă de lămâie, ori nuci cu silvoiț. Desigur coaja lămâilor din veacul trecut nu era otrăvită ca acum, când poți să mori de dorul minunatelor arome.
Firește, era concurs între vecine, care dintre ele pot face mai multe şi mai bune coptături. Și apoi operațiunea depindea de răbdarea şi priceperea gospodinei, nicidecum de poftele noastre copilărești.
—————-
Florica BUD
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
