Din păcate cei care pregătesc la botez tăvi pentru bebeluși, modă ce nu era în vremea când berzele ne aduceau pe noi în lume, nu se gândesc să așeze pe tava străjuită de ursitoare și niște animăluțe. În felul acesta copiii nu ar alege doar bunuri materiale, cărți, muzicuțe, testoscoape și mingi ci și-ar alege și prietenii pe viață. Recunosc este cam greu să aduni și să ții cuminți pe o tavă, pisici, căței, hamsteri, porcușori de guineea, purceluși în carne și șoric, iepurași-coconași, măgăruși, ponei, mânzi și viței. Lista ar putea să se lungească cu elefanți, maimuțe, păsări de tot felul, urși, lupi, tigrii, cămile, rinoceri, vulpițe etc. Așadar tava ar trebui să fie mare cât o Grădină Zoologică bine administrată. Uite cum menajeria înșirată îmi aduce aminte că, noi băimărenii nu mai avem Grădină Zoologică. „Fuse, fuse și se duse”.
Dacă, nu am avut niciun merit, în copilărie, să fiu ridicată la înaltul rang de Regina Broaştelor, aş fi avut, în schimb, dreptul să aspir la titula (titlul) de Mama Pisoilor. Meritul pentru reginatul meu l-a avut, după cum am mai amintit, mătușa Anica, Dumnezeu S-O Odihnească În Pace! Mătușa Anica era sora bunicii materne, bunică moartă de tânără pe când mama avea un an și ceva. Mătușa cu pricina a ținut la mama și implicit la sora mea și la mine. Ca urmare m-am ales cu acea căciuliță nostimă, care mi-a adus porecla princiară. Șapca a fost croșetată din multe culori, avea un țuțui mare cât turnul Eiffel, doi ciucalăi și două legăturici bine strânse sub bărbie, ce o țineau să nu o ia vântul. Acum, că mi-a adus porecla respectivă treacă-meargă, dar fiind lucrată din fir de lână tors în casă era așa de aspră încât îmi înroșea urechile. În condițiile acesta mă treceau mai mult frigurile decât căldurile. Cu toate acestea, îmi pare rău că nu am păstrat-o printre atâtea fleacuri, care se mai găsesc în casa părintească, alături de lucrurile mamei și ale tatălui, lucruri pe care le-am păstrat.
Chiar mi se pare o crimă, una semnată Agatha Christie, să nu fi pominit (pomenit) până la ora aceasta nimnic (nimic) despre pisici, ele fiind păpuşile mele. Nu am prea avut jocării (jucării) adevărate, adică păpuşi şi animăluţe din pluş, nici nu ştiu cine avea pe vremea aceea, poate copiii de domn ori cei cu părinți dispuși să dea banii pe ele, adică să îi arunce în vânt. Am scris cuvinţelul animăluţe, deşi ştiu că este o crimă să foloseşti diminutive. De ce oare? Tocmai într-o ţară în care copthii (copiii) sunt înţărcaţi prematur, ca apoi să li se îndhese în gură, odată cu mosli (biberonul) și violenţa din toate părțile. Adică, ciledhiul (copilul) este conectat prin fire nevăzute direct la televizor, calculator şi internet. Cu cât se vorbeşte mai apăsat despre pericolul la care sunt expuşi copiii, cu atât legătura devine mai strânsă. În schimb adulții ce se prostesc, vorbind stâlcit în faţa pruncilor sunt dați exemplu negativ, că strică copiii. Nu o fi corect psihologic, dar nu am auzit să fi rămas vreun puer mutilat pe viaţă sau să fi murit vreun prichindel din pricini diminutive? Nu s-a pomenit, dar mai bine renunț la subiectul acesta.
Nu am avut jucării cumpărate de la bold, nu neapărat pentru că ai mei n-o avut bani pentru ele, dar… din principiu ei nu îi stricau pe aşa ceva. Acum mi se pare firesc, în fond au dreptate, un copthil (copil) nu este o jucărie căreia părinţii trebuie să îi satisfacă toate mofturile, pentru simplul motiv că există riscul să se plictisească. În timp, am înţeles de ce părinții mei spuneau, că părinţii aduc pe lume copii şi nu invers. Amu (acum) le dau dreptate.
Dar… să nu mă plâng, căci până în clasa a opta strânsesem totuşi un sac de rothii (rochii), făcute pentru o păpuşă confecţionată de mine. Mâțele compensau lipsa jucăriilor mult dorite. Aşteptam cu nerăbdare să crească pisoii şi să-i coboare mama lor din podul şurii, unde îi ascundea de vreun mâcioc (motan) criminal, ca să îi domesticesc. Le pregăteam un blid cu lapte şi stăteam nemnişcată, aşteptând cu răbdare. Păcăliţi de imobilitatea mea, se apropiau atraşi și de amninosul (mirosul) laptelui proaspăt muls de la Mândraia. Cu timpul, se obişnuiau cu mine, devenind nişte mieluşei dornici de mângâieri. Când creşteau, împărţeam demâncarea (mâncarea) cu ei, iar din ceea ce nu îmi plăcea aveau parte întreagă. Cât au mai trăit ai mei am avut pisici, acasă în comuna Ulmeni, acum oraș. Ultimile au fost în număr de şapte, de toate colorile (culorile). Câini nu am avut în copilărie. Târziu, studentă fiind, într-o vacanța de vară am găsit un câine acasă, lucru ce m-a mirat. Rex m-a iubit mult, doar îi dădeam mâncare pe ascuns. Mai apoi, fiica mea Roxana mi-a adus, pe când era în clasa a cincea, doi pui de lup, pe care i-am ținut la ai mei, până m-am mutat la curte. Așa a început nebunia mea cu câini mici și mari. Dar povestea lor se potrivește la alt fel de mâncare, nu la păzitura cu groșthior.
Dacă duminică și în sărbători mâncam leveșe de galiță ori zupa pe carne de găină, peste săptămână, bunica gătea zamă sau păzitură cu groşthior (ciorbă cu smântână). Ea puthea fi, iarna, zamă de mazăre (fasole boabe), de picioci (cartofi), de păstăi din oiagă (borcan de sticlă), de pthitoi uscate (hribe, ce sunt cele mai bune ciuperci), de curethi şi zamă lungă de bulion, cu rișcaș (orez). Tot în timpul iernii, femeile Trif găteau zamă pe coaste (costiţe) de porc sau zamă pe cioante din sthinare (oase din şira spinării). Vara, aveam zamă de urzâci (urzici), de verze (ştevie), de mecriş (măcriş), de şălate sau şălatre (salată verde), de curethi (varză), de păstăi, de porodici (roşii). Zama de urzici ori ștevie se făcea rar, mama zicea că doar săracii mâncă buruieni. Acum le-aș găti, dar, chiar dacă cresc în grădina mea, am impresia că cineva, om sau animal, le-a sfințit. Așa că renunț, chiar sănătoase, fiind. Cu verzături ori fără ele nu pot decât să exclam: „Ce vremuri, cu bucurii simple dar minunate, am pierdut!”.
—————-
Florica BUD
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
