Nu aș lăsa, cunoscându-mă în timp, nealeasă de pe Tipsia Ursitoarelor, viganăul (rochia). Una, două rochițe ba nu, mai multe rochițe. Mi-o aduc aminte cu plăcere, pe cea de marinar. Și pe cea… bubi-barșon. Cum la noi la bold nu se vindeau viganăuri ci doar materiale, ele trebuiau cusute. De rochiile noastre se ocupa, în timpul liber, lelea Helena. Helena este un nume frumos. Femeile din sat aveau nume interesante. Mama bunicii Valeria a fost Estera. Am auzit, la Luminația oficiată de Ziua Morților, obicei care se ține în fiecare an la începutul lunii noiembrie, nume ca: Ilca, Eva, Lodovica, Lucreția, Ana, Anica, Anucă, Livia, Veturia, Marișcă, Mărie, Mărioară, Eugenia, Jenică, Domnica, Oana, Finuca, Rachița, Onorica, Luiză, Mia, Mura, Cornelia, Verona, Vioara, Otilia, Rozalia, Rujă, Irina, Rodica, Viorica, Floare, Florica, Aurelia, Aurică, Lotica, Borișcă, Valerie… etc.
Acum pot vorbi despre nume, oarecum vindecată cu trecerea anilor. În copilărie când am început să pricep, apoi la școală când am auzit ce nume frumoase aveau colegele, am fost tristă. Tristețea a ținut decenii în șir pănă când am învățat să mă apar ignorându-l. Mai groaznic ca numele mi s-au părut diminutivele, Floricica, Floricuța, Floricel, Ica, Flory. Cel puțin cel cu „y” mă ucide. Îmi plăcea Florița, cum îmi spunea un cumnat de-a bunicii, unchiul Gheorghe. Dar l-am alungat, nu era numele meu. Și apoi în timp mi-am dat seama că, dacă, nu aveam să îmi accept numele și cum arăt, nu se va alege nimic din visurile mele.
M-aș întoarce la rochițe, una din bucuriile mele ce nu m-au trădat și de care nu m-am plictisit. Aveam rochii de purtat toată ziua și rochii de Sărbători, adică de mers la biserică. Cu timpul cele de Sărbători, dacă rămâneau mici, ajungeau rochițe de mers la bold și apoi de mers cu vacile pe câmp sau în alte locuri agrovacantice. Rochia de marinar, bănuiesc că, o cunoașteți. Era și este bleumarin, cu pliuri mari din talie, cu mânecuțe scurte și minunatul guler de marinar. Pe guler și pe mânecuțe era cusut, pe două rânduri un șnur subțire alb. Nebunia se termina pe gât cu o fundiță albă sau roșie, prinsă exact pe locul unde se deschidea gulerul. Cu tristețe constat că visul meu de a-mi coase o rochiță de marinar și la maturitate nu mi s-a împlinit. Am tot amânat până mi-am pierdut talia. E impropriu spus, să îți pierzi talia, eventual o înmulțești în cm. Alt model de rochie rămas necusut la maturitate este cea pepit negru cu guleraș mic rotund alb, aducând cumva cu uniforma școlară, înainte de a fi schimbată cu pepit albastru și șorț albastru. Am fost printre fetițele care am regretat această schimbare, deși nu îmi place negru, acea uniformă mi s-a părut tare cinoșă și elegantă.
Mamica avea obiceiul, socotit barbar de taticul și de noi fetele, apreta tot ceea ce îi pica în mână. Rochii, cămăși, ciorapi, șosete, chiloți, izmene, uniforme, șorțulețe, șterguri, gulerașe și fundițe erau înecate în lavorul cu scrobeală. Apreteala o făcea din fărină (făină), hainele deveau țepene, dunga de la mânecile uniformei și mai târziu a bluzei de uniformă, era dreaptă ca trasă cu liniarul. Mama era dușmanul murdăriei și al dezordinei universale. Înarmându-se cu soponul făcut de dânsa, albea lucrurile, frecându-le cu vrednicie în mâini. Rufele devenea albe ca și cum nu ar fi fost purtate niciodată. Folosesc din când în când expresia sa: ”la orice lucru îți trebe mână și voință”. Dacă ai mână nu îți trebuie tone de detergent sau alte drăcovenii de la bold. Îmi mai scapă întrebarea, adresată celor ce se laudă că au găsit albitorul sau soluțiile de spălat ale secolului, „sunt la pachet cu o mână harnică?” Din nefericire gură avem, cu mâinile dornice de muncă stăm mai prost.
Eram cele mai apretate fetițe. Recent m-am întâlnit cu Doamna Profesoară Ana, care ne-a predat biologie la Ulmeni. M-a întrebat dacă mai trăiește acea Cornelică, ce era atât de harnică și cistașă? Nu măi trăiește, draga de ea, probabil apretează hainele și aripile îngerilor.
Oricât ar fi muncit peste săptămână, mamica purta pantofi cu tocuri și rochițe sau costume, când mergea la biserică. Mama mea a fost genul de femeie „90-60-90”, cu picioare superbe. Nealcoșă și frumoasă, dar și bună de gură, ca un advocat. Toate rochiile îi veneau minunat. Avea o voce superbă și a fost și bună dansatoare. A fost și foarte harnică doar… nu a avut noroc. Pardon, cum să nu aibă noroc, a avut norocul să muncească… zi și noapte, au fost ani când nu dormea mai mult de două-trei ore. A avut atâta energie… nu știu de unde îi venea. Muncea cu disperare de parcă fugea de ceva. A avut șansa de a fi trimisă în Marea Adunare Națională dar nu a lăsat-o tata. Președinte de C.A.P. nu a acceptat ea. A fost doar șef de echipă și atunci, eu eram purtătoarea ei de cuvânt, anunțam ceapiștii unde urma să muncească ziua următoare. Nu prea îmi plăcea să intru în casele oamenilor care mă iscodeau și probabil o căinau pe mama că nu sunt atât de cinoșă ca ea. I-am moștenit ștelungul dar trăsăturile feței nu. Am regretat cel mai mult fruntea sa înaltă și bombată și ochii albastru-gri. Ai bunicii Valeria i-am regretat și mai mult, erau bleu-porcelan, mari cu gene lungi. Din cauza mamei, când analizez oamenii, nu pot să îi apreciezi în mod deosebit pe cei cu multe calități ci pe cei mai puțin dotați fizic și intelectual care s-au realizat mai bine decât… superdotații. Probabil că intră în joc, fără să supăr, norocul, tupeul și dorința de a ascede cu orice preț.
Duminica şi în zilele de sărbătoare era danţ (dans) la şură, unde cântăreţii de etnie romă picurau jar în picioarele dansatorilor. Cu timpul, locuitorilor comunei Ulmeni le-a pierit entuziasmul, mai cu seamă din cauza cooperativizării forţate. Mulţi dintre ei lucrau şi la oraş şi în C.A.P. Încet-încet tot mai puţini amatori de danţ se strângeau în gura şurii. Până când s-a renunţat şi la el şi la vergel, dans ce se organiza pentru copiii aflaţi în jurul vârstei de unsprezece ani. Singura distracţie rămăseseră nunţile. Dar, până să ne bucurăm de sărbătoare, trebuia să parcurgem săptămâna. Dacă ne aflam în timpul şcolii, munca noastră era învăţătura. Aşa a hotărât bunica Valeria, bunica paternă. Ea iubise mult şcoala însă părinţii săi erau săraci şi aveau copii mulți.
Bunica Valeria era cea mai mare. Şi fiindcă mama ei, Estera, paralizase a trebuit să aibă grijă de ea și de frați. Nu a putut să meargă la şcoli înalte să se facă măcar învaţătoare, aşa cum visa, chiar dacă cei avuți i-au promis sprijin material.
A rămas în sat şi a învăţat să coasă la moşină( maşina de cusut). Dar tragedia nu a fost munca, ci faptul că a trebuit să se mărite cu bunicul Victor, Victoru’ lui Hedeş (hedeș – cel cu ţinută dreaptă) un bărbat, semeţ şi bogotan. Dar avea un mare bai, rămăsese repetent, chiar în clasa unde bunica fusese premiantă. Odată însurat, întârzia prea mult la făgădău (bufet) şi îi plăceau cam mult… femeile. Nu l-am cunoscut pe bunicul Victor decât din poze. Murise de tânăr din cauza băuturii. Fusese un bărbat falnic, brunet şi cu mustaţă. În secret îl simpatizam foarte mult. Cu timpul l-am asimilat lui Rhett Butler, bucuroasă că aveam în familie un personaj interesant. Ceilalţi membri fuseseră cu toţii parcă… prea la locul lor. Toți, cu excepția celuilalt băiat al bunicii, unchiul Milian, care și-a moștenit tata. În rest, bărbații au fost harnici, copiii născuți la timp, femeile erau gospodine, mult prea cuviincioase. Atât m-a afectat suferința bunicii, căsătorită cu repetentul clasei, încât nu am acceptat să fiu curtată, când mi-a venit vremea, decât de băieţi care învăţau bine. Ştiu, sună înfiorător de descriminator lucrul acesta!
Mă revanșez, oferindu-vă un rețept atât de simplu, Sucitura (cozonacul) de post, cu mere şi fohoi (scorţişoară). Era o bunătate cu care ne aştepta de la câmp sau școală, bunica. Se face din aloat (aluat) simplu de pthită (pâine), adică din fărină (făină), elestău (drojdie) şi apă. Aloatul se lasă la dosthit (dospit). Coca se întinde pe curpător (fund de lemn). Separat se dau merele Şohar (soiul de măr pe care îl aveam) prin răzălău (răzătoare). Se adaugă mnierea (zahărul) şi fohoiul. Se stoarce compoziţia de sucul lăsat de mere. Se întinde foia (foaia) de aloat cu sucitoarea. Se pun merele. Se rulează foia. Se unge tepşa (tava) cu un strop de oloi (ulei). Pe patul tepşii presărat cu fărină nulaş (făină albă) se aşează o frunză de curethi (varză) şi apoi se răstoarnă viitoarea sucitură. Servită la o fingie (cană) de lapte muls atunci de la Mândraia, o felie de sucitură cu mere – liberschimbistă, merita chiar şi un… regat!
—————————-
BUD Florica
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
