Verile, când veselite, când adunând ciorchinii stropilor de sudoare pe frunte, au trecut ca visele. A început școală mult așteptată cum era rânduiala, hăpt la mijlocul lunii septembăr, cum îi zicea bunica Valeria, acestei luni binecuvântate. Nucile s-au făcut hăpt bune de mâncat. Boabele de struguri așteptau gurile spârthicate și flămânde. Porodhicii, popricile, pepenii rioci (castraveți) și alte legumării și fructe ne mai răsfățau încă papilele gustative. Toate făceau ochi dulci rânzei din întrebarea „Ce ți-ar dori rânza?”. Ne ademeneau cu ultimile zvâcniri, dinainte ca bruma să le dea lovitura de grație. După aminiza când veneam de la școală mai ieșeam cu Mândraia pe vreun rât, rămas necosit ca să se bucure și ea alături de celelalte văcuțe de iarba încă verde. Dar toate au fost până într-o zi, când toamnă pregătindu-se să facă loc iernii a spus: „Stop, în casă cu voi la învățat!” Fiecare an școlar, prins cu câte o bumbușcă în orar între cincisprezece septembrie și cincisprezece iunie, curgea peste noi cu lucrări de control, teze, răspunsuri și cu mult-așteptate vacanțe. Cea de iarnă venea deodată cu primii fulgi de omăt puși serios pe treabă. Ei ne-au trecut drăgostoși, fără să luăm seamă, prin zilele lunii decembăr, cum i se adresa acestei luni, bunica. Nu iubea iarna, îi era teamă că nu va prinde primăvară, anotimp în care își dorea să plece dintre noi. Un subiect trist pentru mine, îmi doream să nu plece nicicând. Dar a plecat așa cum a sperat într-un aprilie, a apucat să vadă pomii înfloriți pe pe Alexandru, strănepotul ei, măricel. Dar să ne întoarcem la… luna cu sărbători, căci iarăși am ieșit pe arătură. Despre decembărul bunicii nu știu ce aș putea spune. Rețin fără noimă o dată, 13 decembrie 1972. Era plin de mol(noroi) în curte și pe drumurile neasfaltate ori măcar pietruite. Nu ne puteam juca în thină(noroi), așteptam ca iarna să ne asfalteze ulițele cu mantia ei, ce părea că iese dintr-o straiță albă fără capăt.
Desigur, luna decembrie din ziua de azi poate fi o lună a dorințelor împlinite. Ea vine încărcată cu moși nicolaeni, cu porcii sacrificați, cu oameni de zăpadă și pomi de Crăciun; cu bumbdhi și mărgele, cum spunea mamica. Dar în copilăria mea se cam băteau boldașii (comercianții).Ca urmare părinții nu ne aduceau mai nimic din târg (piață săptămânală la țară), bold, sau din oraș. Era o scuză pe care la început am crezut-o, ca apoi, atunci când am înțeles gluma, să o acceptăm vrând-nevrând. Bine ar fi, dacă sfârnarii s-ar mai bate și în zilele noastre, urmările acestor bătăi ar veni în sprijinul luptei anti-obezitate și anti-diabet la copii. Decembrie venea totuși cu mniere (bomboane salon) pentru pomul de iarnă și cu amninosul coptăturilor de sărbători.
Ba cu o bună, ba cu o rea, am ajuns şi în ziua de cinci decembrie, când ar trebui să vină moşul la copiii cuminţi şi, dacă ar fi un moş de treabă, ar putea trece chiar pe la toţi. Încă nu ne mutasem în casa de sus, stăteam tot în cohe, până la tăiatul porcului. Îmi făceam lecţiile la masa de sub geam. Lampa cu fotoghin (petrol) era agăţată de o grindă. Bunica citea din cartea de rugăciuni. Pun iarăși de o paranteză. Ai mei, în afara faptului că insistau să rămânem la orele de religie ținute de preot vara după slujbă, în biserica veche, nu au făcut alte presiuni, cum ar fi să citim din Biblie sau din cărțile de rugăciuni. Păcat, zic eu acum. Draga de bunica ne-a considerat mereu copii. Ca urmare ținea postul sau se ruga și în locul nostru. Desigur că ne dădea tot felul de pilde din Biblie și din viață și ne sfătuia cum să facem diferența dintre bine și rău.
Așadar bunica Valeria a închis cartea și a trecut la moșina de cusut, un Singer la care cosea mireselor lenjerie din damasc. Pentru noi a cusut mai târziu. Mama făcea cipcă pentru zestrea noastră. Deodată se aude o bătaie puternică în uşă. Tresar speriată. Focul arde cu intermitenţe, înteţit uneori de vânt. În ler (cuptor) se coc o grămadă de picioici, câteva sfecle roşii şi un ludău (dovleac). Din când în când câte o picioaică pocneşte răscoaptă. Amninosul legumelor se amestecă cu mireasma îmbietoare de cimbru şi morar (mărar), mirodenii agăţate în grindă. Ele sunt preferatele mele. Mai aveam în cohe cuptorul de copt pthita, încă nu îi pusese mamica gând rău, să îl demoleze şi să-l muthe în grădină. Pisicuțele torceau a pace după cuptor, la căldură.
Toc! Toc! Toc! Se aude din nou. Curioasă, închid cartea, cu Ilie Moromete semn de carte. Mamica lasă şi ea acul, semn de carte pentru faţa de masă cu o cusătură elaborată, ce îi încreţise pentru moment fruntea înaltă şi bombată. A fost o femeie scuturată şi nealcoşe (mândră), cu ochi albaştri şi pomeţii proeminenţi şi îmbujoraţi. Nu degeaba la cei cinsprezece ani, când a măritat-o tatăl ei, Nicolae, a fost regretată de mulţi flăcăi din sat şi din împrejurimi.
Mama se îndreaptă sprintenă spre uşă. Şi… cine credeţi că stătea în pragul ei, ştergându-şi cu sârg opthincile de ţolul pus de mamica la intrare, venind la timp, ca eu să nu îmi pierd credinţa în moşi? Era chiar Moşul Mniculae (Nicolae), cu barbă şi mustăţi uriaşe, cu toiagul de serviciu şi cu straiţa plină în spate! Rămân înlemnită şi nu pot să spun nimic, nici măcar Sara bună! Lampa cu fotoghin aproape că se stinsese din cauza vântului ce a intrat pe uşă odată cu moşul. Mama, care era o femeie loatră (dezghețată), îl ia în primire. Voroveşte ea în locul nostru şi îl pofteşte pe moşu’ zgribulit să se aşeze pe lădoi luându-i straiţa din sthinare. Moşul îşi dă jos cojocul de oaie şi rămâne în cioareci şi cămeşe de tort. Mă cântăreşte din priviri. Ruşinată, las ochii în jos şi constat că este obositor să vină moşul, când tu eşti singurul copthil din casă! Dacă ar fi fost sora mea acasă, ea s-ar fi descurcat de minune. Ar fi ştiut ce să vorbească cu el. Tac în continuare, jucându-mă cu bumbdhii de la svleterul cardigan de culoarea rugului (trandafirului) roşu. Îmi vine să mă ascund în pat, sub dricar (pilotă cu fulgi) şi să îmi trag perina pe uăthi (ochi), ca să devin invizibilă. A fost prima și ultima oară când a trecut Moș Mniculaie pe la noi, în carne și oase.
Moşul se apropie de mine. Bunica apucă de pe stălajă (etajeră) un cățân (castron) şi scoate legumele din ler. Îndemânatică, le curăţă privind întrebătoare spre mine. Şi ea a avut ochi albaştri. Acei ochi, pe care îi întâlneşti rar în viaţă. Mă uit spre ea, cum taie picioicile în scrijele (felii) ovale. O iubeam pe bunica şi aveam o singură teamă, aceea că va muri. Mânurile ei crăpate de leşie terminaseră de curăţit cartofii şi acum tăia o ceapă, ce îi producea usturimi. Se făcuse o movilă mare de cartofi şi ceapă. Din senin văd că apar şi felii de oauă herte. Gălbinuşul lor puternic pigmentat dădea un aer de veselie întregii compoziţii. Urma ca bunicuța să picure oloiul şi cina era gata. O cină de post. Să nu uit de sfecla trasă prin răzătoare și apoi oțetită cu oțet de mere, ca să contrabalansese dulceața celorlalte legume. Ludăul tăiat fășii dreptunghiulare își așteaptă rândul. Ocupând locul prăjiturii va fi ultimul plecat de pe masa noastră. Ce aş putea vorbi cu Moşu’? Mă întreb privind îngrijorată că bunicuța ar putea uita să adauge cimbru și morarul. Aş fi ştiut ce să-i povestesc… mă scuz copilăreşte, dacă el ar fi venit mai des pe la noi!
Dar să nu îl supăr pe Domnul! Au fost copii și din păcate mai sunt, ce nu s-au întâlnit niciodată cu moșul. Mă consider o norocoasă și unde mai pui că urma, nu peste mult timp, socăceala coptăturilor și a altor bucate de Sărbători. Să nu uit umblatul a corinda și cu plugușorul. Și dacă am ajuns la plugușor, atunci se cade să vă urez: „Sărbători Fericite!” și „La Mulți Ani!”.
—————————-
BUD Florica
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
