Trei războaie am purtat în copilărie: cu joaca, cu lectura și cu școala. Le-am înșirat în ordine alfabetică. Nu am vrut să folosesc cuvântul pompos, lectură, dar a trebuit să evit grupul lacro-fonic „cu cititul” care nu ar fi chiar atât de păcătos, dar pe aproape. În copilărie noi citeam, azi oamenii lecturează. De fapt, nu eu purtam războaiele cu cei trei vectori, ca să ne mai alintăm, folosind cuvinte cu săgeți, ci ei se băteau pentru a mă acapara, fiecare în a sa împărație. Nu eram decât un pumn de pământ hai să zicem lut, sună mai bine, ce așteptam să fiu modelat. Acum, pe bună dreptate cea mai în drept să mă modeleze ar fi fost mamica. Care pe bună dreptate, dorea să o facă după chipul și asemânarea ei. Dar cum doream să seamăn cu bunica, bunicii Valeria i-a fost cel mai simplu să o facă. Dar aceste au fost niște războaie pe care nu le-am recunoscut niciodată. Oficial rămân doar cele trei. Cu școala a fost toată lumea de acord. Cu joaca, treacă-meargă, până la o vârstă a fost înțeleasă. Lectura a fost mărul discordiei. Cel mai mare dușman al ei a fost mama. Fără dor și poate că, mama nu a avut de unde să știe de Roza Lang. Dar o avea în minte, era chiar imaginea doamnei leneșe ce citește cât e ziulica de mare.
Acum o înțeleg pe mama. Crescând am aflat viața ei. A fost un copil fără copilărie, rămânând orfană la un an. A crescut cu mamă vitregă și a mai avut trei frați, pe care i-a crescut până când au măritat-o mătușile sale, la cincisprezece ani, cu un fecior, mai mare cu nouă ani. Au fost temperamente diferite, dânsa femeie de lume, veselă, loatră. Tata o fire închisă, cel puțin în societate. La douăzecei de ani a venit pe lume sora mea. Nu a avut când să feciorească, cum se spune pe la noi. După ce am crescut am înțeles că mama nu a avut o viață ușoară nici copil, nici măritată. Am înțeles și nu m-am supărat, când ne spunea, domnișoare fiind, ce fericite sunt femeile, ce nu au copii. Am înțeles și de ce, copiii te pot face de rușine, iar dânsa a purtat mereu frica asta până s-a stins Nu putea accepta că, după o anumită vârstă rușinea este și a odraslelor și că părinții nu ar trebui să mai răspundă pentru faptele copiilor, părinți și ei la rândul lor.
În această orânduire a lucrurilor, după ce m-am măritat, mama nu a fost niciodată mulțumită nici de felul cum mă îmbrăcam. Adică, spunea mama, doi oameni cu venituri modeste au putut să întrețină două fete la facultate și să fie și bine îmbrăcate, iar ele nu pot să facă lucrul acesta din salariile lor de femei cu școală. Odată ajunse doamne, ar trebui să ne îmbrăcăm, dacă nu mai bine, măcar la nivelul la care ne-a ținut ea. Avea dreptate, mama.
Dar mai bine să ne întoarcem la laboș (cratiță), unde se spune că ne este locul. De la laboș și până la cuptorul de pâine, aflat în bucătăria din vaioage, nu este decât un pas. Cuptorul era multifuncţional. În faţă era cuptorul de pthită (pâine) propriu-zis, cu două uşițe mari. Deasupra era plita şporului (sobei) pe care se gătea. Lateral-spate era lerul, un cuptor mai mic pentru o singură tepşe (tavă) de pthită sau mălai (pâine din făină de porumb). Mălaiul şi mazărea (fasolea) talpa casei, era dictonul ţăranului român. În spatele cuptorului se afla o căldare mare din cupru pentru fiert haine. Căldarea şi lerul aveau sursele de foc separate. Am crescut într-o gospodărie cu multă, multă heredie (muncă), cu un odor (curte) mare şi o ogradă ce numără mai mulţi pomi fructiferi, grădiniţă de legume, în care ai mei sămânau (semănau) primăvară de primăvară: picioici (cartofi), pepeni porceşti (dovleci), napthi şi mălai (porumb). În grădiniţa de legume cultivau porodici (roşii), poprici (ardei), curethi (varză), cărălabe (gulii), păstăi, pepeni (castraveţi), ceapă, ai (usturoi), pătrunjel, zeler (ţelină), cimbru şi morar (mărar). Gospodăria părintească se compune din casa mare, cu trei soabe (camere), casa mai mică, având etajul din lemn cioplit în stilul caselor din Maramureşul Istoric, bucătăria de vară, şura cu grajdul marhălor (vacilor). În ogradă mai avem acareturile, adică lemnăria, coşconarele (coteţele) păsărilor, coştheiele (hambarele) de ţinut grâu şi cucuruzi (ştiuleţi), fârciturile (claiele de fân) şi un huţuţ (leagăn). Părinţii mei, Cornelia şi Ioan Trif, au avut grijă – de-a lungul celor şase decenii jumătate, cât au mâncat împreună sacul cu sare – de cai, de mărhăi (vaci), de porci, de galiţe (găini), de raţe, de gâşte şi de thiurcani (curcan).În afară de mniere (zahăr) și sare… nu cumpărau mai nimic de la bold . După ce ai mei au intrat în colectiv (C.A.P), cu tot ceea ce au avut, a trebuit să renunţăm la mai multe alimente pe care le produceam în gospodărie. Pe primul loc nedorit, a fost oloiul de floare (uleiul de casă din floarea-soarelui), pe care am început să îl târguim de la bold. A fost o perioadă tristă pentru noi. Nu ne plăcea deloc cel cumpărat. Nu eram obişnuiţi să merem (mergem) prea des la bold, obișnuiți să avem cele necesare traiului, făcute în gospodărie.
Noi, copiii, fiind grăbiţi să ajungem în uliţă, la joacă, ceream pthită (pâine) unsă cu ceva, pthită care nu ne stingherea jocul nostru preferat, tupu (de-a v-aţi ascunselea). Pthita (pâinea) unsă cu ceva era sendvişul nostru, al copiilor, adică scrijele (felii) groase din pthită de casă coaptă în cuptor, unsă cu oloi de floare şi presărată cu mniere (zahăr). Scrijelele de pthită puteau să fie unse şi cu unsoare (untură) de porc, peste care se aşezau felii de ouă fierte, de la galiţele noastre, şi felii de porodici (roşii), poprici (ardei) sau pepeni (castraveţi) şi ceapă, vara, iar iarna, pepeni moraţi (castraveţi muraţi). Și iarăși turcii se băteau la gura noastră!
—————————-
BUD Florica
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
