„Eu îmi iubesc țara, dar din iubirea mea face parte și disperarea mea de a vedea ce trăim și cum trăim.”
– Octavian Paler
Asistăm la spectacolul degradării vieții, datorită, în mare parte, politicienilor și politicii, democrației „originale” oferită de politicieni. Uneori îți vine să râzi, gândul te duce la memorabilul nostru dramaturg Ion Luca Caragiale (1852-1912), la nedumerirea cetățeanului turmentat: „…Eu pentru cine votez?”, vădita consternare a oamenilor simpli în fața proceselor electorale false și orchestrate. În vremurile de atunci oamenii parcă aveau totuși umor, poate o oarecare naivitate, nu erau atât de rafinați, de perverși încât să-și ascundă intențiile. Umorul realizat de Ion Luca Caragiale în scrierile lui, era dovada talentului și a inteligenței sale, reușind să zugrăvească personaje și situații din care se poate vedea că oamenii nu erau proști, fiindcă dacă ar fi fost, nu ne-ar fi făcut să râdem. Acum, ceea ce se petrece în jurul nostru nu este nici umor, nici naivitate, nici prostie chiar, ci este răutate, perfidie, rafinament pervers, inteligență pusă în scopuri de distrugere, versatilitate, șmecherie, lipsă de înțelepciune și bun simț, minciună, oportunism. În două cuvinte – suflete bolnave. Vedem oameni avizi de putere care fac orice numai să-și mențină sau să dobândească puterea râvnită.
Și pentru a clarifica deosebirea dintre inteligență și înțelepciune, amintesc că inteligența este capacitatea de a imagina alternative, pe când înțelepciunea – capacitatea de a o alege pe cea mai bună: „Inteligența este ca un roi fără matcă, înțelepciunea este un roi cu matcă”, spunea cineva. În „Banchetul” – dialogul socratic scris de filozoful grec Platon –, Socrate, venit mai târziu, este invitat de Agaton să stea lângă el: „să mă molipsesc și eu cu ceva de la cel înțelept…”, iar Socrate-i răspunde: „Ce bine-ar fi dacă înțelepciunea ar avea darul să se scurgă ori de câte ori ne atingem unii de alții, de la cel ce are mai multă la cel cu mai puțină …” În altă parte, Socrate mai spune: „A fi înțelept, înțelepciune și cunoștință de sine înseamnă să știi ce știi și ce nu știi”, ceea ce pretinde simțul clarității.
Politica – știință și practică de guvernare a unui stat – include acțiunea propriu-zisă a partidelor, grupărilor, exercitată în domeniul guvernării problemelor interne și externe. Totodată poate fi definită ca ideologie ce reflectă o orientare și este procesul prin care sunt luate decizii. Instituțiile politice sunt instituții prin intermediul cărora se exercită puterea, prima instituție politică fiind statul ca instrument social organizat.
Putem vorbi și despre o conștiință politică structurată pe mai multe nivele, despre un program politic, parte integrantă a conștiinței politice care vizează direct înfăptuirea concretă a scopurilor fundamentale ale respectivei clase politice. Winston Churchill (1874-1965) – simbolul democrației britanice – semnala că „Politica este aproape la fel de pasionantă ca și un război, și la fel de periculoasă. În război poți fi ucis o singură dată, în politică, de mai multe ori”. Un adevăr crud a fost spus de scriitorul Octavian Paler (1923-2007): „Politica nu are principii. Are numai interese”, ca atare, unii politicieni sunt lipsiți de principii, urmărind în prim plan, interesele proprii.
Politicianul este o persoană cu un rol important. Nu este ușor să-ți asumi acest rol – este adevărat – dar, tot atât de adevărat este că trebuie să-ți cunoști posibilitățile, energia, interesul și dragostea pentru binele celor pe care vrei să-i conduci și să fii, în primul rând, un om inteligent și cinstit. Filozoful, jurnalistul, poetul american Ralph Waldo Emerson (1803-1882) spunea că „imbecilitatea oamenilor este întotdeauna o invitație către nerușinarea puterii”.
Să ne amintim fabula lui Esop – „Vulpea și iepurele”, în care un iepure i-a spus cumetrei vulpe: „Se spune că ești tare pricepută și obții adesea mari foloase în lume. Cum știi să aduci norocul de partea ta?” „Dacă îți dorești cu adevărat să afli secretul succeselor mele”, i-a răspuns vulpea, „te invit la mine la masă.” Iepurele a acceptat invitația, a ajuns în casa vulpii și văzând că nu era nimic de mâncare pe masă, a zis: „În cele din urmă, prea târziu din păcate, am înțeles de unde îți vine faima. Nu din pricină că ești cu adevărat pricepută la ceva, ci din cauza șireteniei tale”. Morala: Curiozitatea, pofta… nemăsurată te poate băga în belea…
De asemenea este foarte important ca alegătorul să fie bine informat și orientat pentru a știi pe cine „invită” în politică, pentru binele lui și al colectivității. Scriitorul antic grec Esop spunea că obișnuim „pe hoții mărunți să-i trimitem la spânzurătoare, iar pe cei mari îi numim în funcții publice”. S-a dovedit că istoria se mai și repetă! Se întâmplă și invers și tot nu câștigăm nimic!
Avem întrebări simple: Cine ne poate reprezenta? Pe cine vom alege? Mă întorc spusele lui Platon – filozoful modern al Antichității – că cei care sunt prea deștepți pentru a se angaja în politică sunt pedepsiți prin a fi guvernați de către cei proști, și că „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii.”
Carl Gustav Jung (1875-1961) în cartea sa „Tipurile psihologice” apelează la remarca poetului, dramaturgului Friedrich von Schiller (1759-1805): „Numai astfel, numai prin faptul că ne adunăm într-un singur focar întreaga energie a spiritului și ne concentrăm întreaga ființă într-o singură forță, izbutim să înaripăm această singură forță și să o conducem mult dincolo de limitele pe care natura pare să i le fi așezat”, făcând referire și la prietenia care s-a legat între Goethe și Schiller, la idealurile lor comune de libertate, armonie și frumusețe, în perioada cât a locuit la Weimar, oraș care a fost numit „leagănul culturii germane” și unde el, Schiller, a avut funcția de consilier la curtea Ducelui. Este o lecție dată, în sensul că o societate divizată nu poate asigura progresul. Prietenilor, în scrisori le-a exprimat convingerea că nevoile materiale sunt elementele dominatoare care înhamă omenirea la jugul tiraniei, susținând că „numai atunci când se sustrage imperativelor materiei, ființa umană își atinge esența”.
Mulți dintre cei care intră în politică folosesc minciuna pentru a avea succes, minciuna fiind o afirmație prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; este o afirmație contrazisă de experiență, observație sau bun simț; este oferită de persoana mincinoasă în mod premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parțială a faptelor și a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor. „Minciuna este vacanța adevărului”, spunea filozoful, poetul român Lucian Blaga (1895-1961).
Nu greșim dacă spunem că mințind ucidem adevărul. De la prima minciună ușurăm drumul celorlalte minciuni pe care le vom spune, creând condiții favorabile unor păcate și mai mari, cel al furtului, creării haosului, subdezvoltării. De regulă, minciuna se consideră o acțiune intenționată de declarare a unei stări, pentru a produce confuzie, a oferi false speranțe, a determina o anume acțiune sau a crea o anume stare care servește celui care minte. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare și de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere corectă și/sau de interpretarea greșită a informațiilor existente în acel moment.
Astfel, s-au identificat diferite variante ale minciunii, precum: Minciuna individuală cotidiană, Minciuna individuală politică, Minciuna colectivă, Minciuna politică colectivă, Minciuna economică, Minciuna socială, Minciuna științifică, Minciuna culturală. Ca tipologie, întâlnim: Minciuna mare – minciuna care are ca scop să înșele victima în a o face să creadă informațiile spuse de cel care minte, ceva care va fi contrazis, probabil, de unele informații pe care victima le posedă deja, Cacialmaua (când pretinzi că ai informații pe care nu le ai de fapt), se folosește, de exemplu, la jocul de poker; Minciuna deschisă – o minciună spusă drept și confident în față, cu scopul de a fi convingător și, mai sunt altele. Să menționam și Exagerarea care apare atunci când cele mai fundamentale aspecte ale unei afirmații sunt adevărate, dar numai într-o anumită măsură; este văzută ca „întindere a adevărului”. Ar mai fi de menționat Minciuna nobilă care ar crea disconfort dacă adevărul ar ieși la suprafață, dar oferă unele beneficii pentru mincinos făcând un bine societății ceea ce înseamnă că face bine altora, Minciuna Albă – minciună minoră, considerată inofensivă, sau chiar benefică, pe termen lung. O versiune a Minciunii albe este de a spune doar parțial adevărul, pentru a evita întrebările incomode. De asemeni Jurământul fals – un tip minciună sau un tip declarație falsă dată sub jurământ în timpul unui proces juridic la tribunal sau în orice tip de jurământ scris. Jurământul fals este o crimă, pentru că martorul a jurat să spună adevărul. Și în fine, Reclamă exagerată – folosită de obicei în publicitate și anunțuri, afirmații ce sunt puțin probabil să fie adevărate, dar nici nu se poate dovedi că sunt false, deci nu încalcă legea.
Despre Moralitatea minciunii s-au exprimat mai mulți filozofi care au condamnat minciunile, argumentând că Minciuna este o perversiune a facultății naturale de vorbire. Cert este că atunci când unul minte și ceilalți depistează minciuna, compromite încrederea în societate.
Filozofii utilitariști sprijină minciunile care fac bine – Minciunile albe. În cartea sa „Cum să iei Decizii bune și să ai Dreptate tot timpul”, scriitorul britanic Lain Benjamin King (n. 1971) spune: „Înșală doar dacă poți schimba comportamentul într-un fel care să valoreze mai mult decât încrederea pe care ai să o pierzi, dacă minciuna o să fie descoperită”. Dar, o dată spusă o minciună, pot apărea și consecințele ei nefaste: poate fi descoperită, sau poate rămâne nedescoperită – ceea ce speră mincinosul. Minciuna descoperită poate pune la îndoială alte afirmații spuse de același vorbitor și poate duce la sancțiuni sociale sau legale împotriva vorbitorului.
Detectarea minciunii se poate face urmărind expresia celui care minte – a vorbitorului – sau folosind Poligraful numit și „detectorul de minciuni” care măsoară stresul psihologic pe care subiectul îl îndură când i se pun anumite întrebări.
Oportunismul, deoarece caracterizează pe unii politicieni, este atitudinea lipsită de conduită morală, de fermitate și de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului. Mai concret: una zic și alta fac, sau, una cred și alta spun. Nici o funcție nu permite a minți în vreun fel, pentru a te face credibil! Se mai poate numi „Politica celor fără principii”, a celor ce profită de oportunitatea împrejurărilor. Iar omului fără credință în Dumnezeu, orice minciună îi poate servi drept adevăr!
„Obrăznicia, oportunismul și șmecheria n-au ce căuta în profilul unui conducător de țară”, era titlul unui articol bistrițean, scris în 2014. Cred că ar fi bine a se repeta acest mesaj și în zilele noastre, pentru toți politicienii care uzează de aceste tertipuri pentru a-și ascunde nelegiuirile, pentru a se menține în politică, sau pentru a intra în politică.
„Cum e cârmuitorul, așa îi sunt cârmuiții”, ne vorbește Biblia. Da!, cum ne-a fost cârmuitorul, ne sunt acum cârmuiții. După semințele pe care le-am ales, acum culegem roadele! Să dea Domnul să putem schimba radical totul, alegând, în continuare, semințe bune.
Liderul spiritual indian Osho (1931-1990) semnala: „Atunci când te naști, nu ești un copac, ci o sămânță. Trebuie să crești, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulțumirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluția ta personală…”.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
