Citeam un articol în memoria unui sportiv; la un moment dat am constatat că rememoram o întâmplare. Uneori pare greu să înţelegem ce ni se întâmplă, dar poate alţii au posibilitatea să descifreze căile ascunse sub semnul întâmplării. Încă din copilărie visam că într-o zi voi scrie – sub semnul unei datorii faţă de neamul în care am apărut. Poate dintr-o întâmplare fericită doi oameni din două colţuri de ţară s-au întâlnit… întâmplător şi şi-au unit destinul. Poate din întâmplare amândoi purtau în suflet rana unui război care le răpise câte un părinte. Era o căutare; înţelegeam că nu pot comunica profund decât dacă ajung să fiu în comuniune cu toţi cei pe care destinul i-a făcut să se nască în spaţiul carpato-dunărean. Ştiu, poate pare nelalocul ei expresia aceasta în loc de România sau Dacia. Însă problema este mai complexă.
Nu vreau să mă delimitez în spaţiu şi timp. Sunt conştientă că oamenii au o structură mai complexă, o origine mai largă. Nu ne-am născut între ziduri (mur, cuvântul arhaic folosit de Nicolae Densuşeanu). Ne-am născut în bazinul hidrografic al Dunării care cuprinde 17 ţări şi este cel mai mare din Europa. Dacă privim din acest unghi avem rude de sânge pe un areal de 817.000 km2, din care 29,9% este pe teritoriul României. Memoria colectivă, explicată de Hasdeu, consideră diavolul ca fiind negru pentru că în trecut ar fi existat confruntări între populaţiile din zona noastră şi cele africane; pentru unii diavolul, răul era omul alb, iar pentru alții duşmanul cel mai de temut a fost negru. Din acest punct de vedere s-ar explica enigma existenţei în heraldica românească a trei capete de negri. Oare să însemne învigerea invadatorului negru şi preluarea pe scut a acestui simbol ca un trofeu al victoriei?… Poate, izvoarele istorice nu ne vorbesc de confruntările dintre cele două civilizaţii, poate că totuşi odată am fost aproape.
Întâmplător sau nu, în 26 iunie 2004 eram în Bucureşti la Congresul de Dacologie care avea ca temă principală Civilizaţia Dunăreană-Rădăcini. Lucrarea mea se numea „Reîntoarcerea la Europa Unită prin cuvânt”. Dintr-o întâmplare neelucidată, deşi m-am înscris şi primisem confirmare, nu apăream în program, dar eram prezentă în portalul Dacia Revival cu eseul „Uneori plâng”. A fost cartea de vizită care mi-a înlesnit dreptul de a-mi prezenta lucrarea. Evocarea în acea dimineaţă a lui Mihai Eminescu şi a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în încercarea de a-mi pregăti o expunere liberă, mi-au umplut sufletul de versul „Porţile iubirii s-au deschis”; nici azi n-am aflat din ce melodie era. Cu aceste cuvinte, tremurând de emoţie, am parcurs drumul din zona Mânăstirii Caşin până în sala de conferinţe.
Întărită de aceste cuvinte nu m-am putut stăpâni şi am rostit câteva cuvinte de îngăduiţă, apoi mi-am exprimat îndemnul să ne unim în cuget cu românii de pretutindeni – din Valea Timocului, din toate ţările din jur, dar şi din ţări îndepărtate. Unii termeni ca Adevăr, Hotar, Meleag sau Gând, ce apar explicaţi în eseurile mele, l-au şocat pe organizatorul moderator care mi-a întrerupt prezentarea, dar a stârnit simpatia auditorului care a apreciat mult expunerea mea liberă. În loc de concluzie am recitat versurile „Potoleşte Tu furtuna/ Stinge focul dintre fraţi”, versuri auzite undeva în Târgu Mureş. Abia acum, la şapte ani am aflat că acel cântec se numeşte „Fraţi români din lumea-ntragă”. Am conştientizat că era şi ziua Drapelului; se împlineau 156 de ani de la decretarea steagului tricolor şi urma să se sărbătorească, pe 2 iulie, 500 de ani de la trecerea porţilor cerului de către Ştefan cel Mare şi Sfânt.
În 2002 scrisesem un eseu în care îmi exprimam dorinţa de a fi sărbătorit şi comemorat marele nostru monarh, care ne ocroteşte din umbra veacurilor. Inima mea era împărţită între Bucureşti, unde venisem pentru a susține o comunicare, şi Vatra Dornei – unde urma să mă întâlnesc cu români de pretutindeni, a căror întâlnire debuta în aceeaşi zi, pe 26 iunie. Da, totul este o simplă întâmplare. La fel cum o doamnă avea impresia că simte, în acel context, miros de mir. Ajunsă la Vatra Dornei am participat pe 29 iunie la o excursie pe la mânăstiri. Poate a fost o întâmplare că o doamnă distinsă, nepoată a unui celebru scriitor român a schimbat câteva impresii cu mine şi a ţinut să precizeze că astrologic suntem sub influenţa lui Venus*, simbolul iubirii. Poate pentru unii iubirea se manifestă doar între oameni; azi resimt că a fost mai mult, că acele „porţi ale iubirii care s-au deschis erau pentru ca noi, să trăim iubirea de neam şi ţară, să intrăm în comuniune cu tot ceea ce este sfânt. Pe 29 iunie sunt sărbătoriți Sfânţii apostoli Petru şi Pavel – un simbol al epocilor: Petru, ucenicul lui Iisus înainte de răstignire şi Pavel, ucenicul de după Înviere. Aşa cum măicuţa Nastasia ne-a vorbit înălţător despre credinţa reflectată prin frescele ce împodobesc lăcaşul, dar şi despre semnificaţia culorilor ce alcătuiesc steagul nostru pe care trebuie să-l purtăm în inimi cu sfinţenie. Retrăiesc cu o emoţie vie şi îmbrăţişarea dată de maica Nastasia; e ca un balsam pe sufletul meu. În autocar am schimbat multe impresii cu o persoană mai în vârstă, care mi-a destăinuit că doar de câţiva ani devenise mai credincioasă. N-am îndrăznit să întreb ce confesiune avea; cert nu era ortodoxă. Ceea ce eu afirmam avea corespondent în versete din Pavel. Sincer, era o surpriză, căci eu nu citisem epistolele lui Pavel.
Este poate momentul să ne reunim într-un efort susţinut pentru a păstra poarta iubirii deschisă, potolind furtuna şi stingând focul vrajbei atât de aprig înteţit acum.
——————————
* Acum, aproape de sfârşitul pe 6 iunie 2012, a acelui ciclu astronomic (Tranzitul lui Venus) început în 8 iunie 2004, când au fost rupte şi zăgazurile cerurilor potopidu-ne şi distrugând visuri şi chiar vieţi.
