Povestea romanului care a supravietuit atentatelor de la 11 septembrie

0
8
Povestea-romanului-care-a-supravietuit-atentatelor-de-la-11-septembrie--b-Interviu-Ziare-com--b-

Povestea-romanului-care-a-supravietuit-atentatelor-de-la-11-septembrie--b-Interviu-Ziare-com--b-Ziare.com a stat de vorba cu un supravietuitor al atentatelor de la 11 septembrie 2001. Nicu Benesh, specialist IT,se afla in World Trade Center in acea zi fatidica si a reusit sa se salveze nu numai pe sine, ci si cativa colegi.

La zece ani distanta, din povestea lui rezoneaza la fel de puternic emotiile acelei zile si acelor evenimente extraordinare. Iata ce spune el:Sunt roman stabilit in Statele Unite, plecat din Romania in ’86 si m-am stabilit in ’96 in State. In 2001 lucram la o firma care se numeste Dun and Bradstreet, si care avea sediul doar de doua luni in World Trade Center, la etajul 14. Fusesem in concediu, in perioada august-septembrie, am stat in Romania o saptamana si o saptamana in Austria, si m-am intors din Europa cu o noapte inainte.

A fost prima mea zi de lucru. Locuiesc in New Jersey si ca sa ajung in New York City luam masina mea personala. Din cauza diferentei de fus orar, nu am dormit foarte bine, eram treaz dupa orarul din Europa si pentru mine era deja dupa-amiaza, dimineata aici, si atunci mi-am zis sa plec mai devreme la serviciu, aveam cu siguranta lucruri care se adunasera pe birou in perioada absentei mele.

“Am simtit doua socuri, la interval de fractiune de secunda”

Lucram la aceasta firma, Dun and Bradstreet, ca director IT. Si am ajuns la serviciu, mi-am parcat masina, incepusem sa ma uit prin hartii, si m-am indreptat spre locul unde era masina de cafea comuna, si in acel moment, am simtit socurile. Spun socuri pentru ca am simtit doua socuri, la interval de fractiune de secunda, dar au fost doua.

Initial, am crezut ca e un cutremur. Lumea a inceput sa tipe, cei care ajunsesera deja la serviciu, pentru ca era devreme, noua si cateva minute. In orice caz, m-am indreptat spre birou si biroul meu avea ferestre afara, era chiar pe partea unde a fost lovit turnul, eu eram in primul turn, turnul numarul unu, si am vazut cazand bucati. Bucati de constructie.

Atunci m-am dus la alta fatada, dinspre vest, unde este strada Henry Hudson, si m-am uitat in jos. Am vazut masinile blocate in trafic, unele de-a curmezisul, politie, si atunci m-am gandit ca poate nu a fost cutremur ci un mic avion, care a lovit turnul, un avion de un loc, m-am gandit, si probabil ca pilotul a avut harta sau ceva de genul asta.

“Cativa incercau sa urce, si le-am zis: nu urcati, coborati”

Le-am spus colegilor sa mergem toti, sa nu ia ascensorul, una dintre colege, o secretara, s-a ascuns in dulapul cu haine, cu greu am convins-o sa iasa de acolo. In fine, am inceput sa coboram pe scari; pe masura ce coboram, fumul si mirosul de arsura se intetea si erau cativa care aveau in minte imaginile unui accident precedent, si aceia au crezut ca e acelasi lucru, ca a fost o explozie jos.

Cativa incercau sa urce, si le-am zis: nu urcati, coborati. De ce? Pentru ca eu lucrez aici ca director IT, dar ca educatie am facut Universitatea Tehnica de Constructii din Bucuresti, si stiam ca turnurile au centrala de ventilatie la nivel inferior. M-am gandit ca fumul vine pentru ca tevile sunt sparte si nu pentru ca acolo ar fi explozia – vazusem bucatile care cadeau.

Am inceput sa coboram pe scari. La un moment dat ne-am poticnit, ne-am incetinit coborarea, din cauza unei persoane corpolente care cobora mai incet, nimeni nu a incercat sa o impinga, sa o dea la o parte, practic am coborat in ritmul ei. Am ajuns la parter si la parter am iesit pe o usa care era exact pe fatada unde turnul intai a fost lovit, fatada de nord.

Am deschis usa, m-am uitat in sus, am vazut cum cad bucatile, am asteptat un moment de acalmie, sa nu mai cada, le-am am facut semn unui grup de trei-patru sa iasa, inca trei-patru, si tot asa pana i-am scos pe toti.

“Am avut doua ganduri: ori e un atentat terorist, ori ne-au invadat rusii”

Am traversat aceasta autostrada Henry Hudson si ne-am indreptat spre raul Hudson, care separa New York de New Jersey, foarte aproape, intr-o zona care se numeste World Financial Center, si de-acolo, stand pe malul raului, am inceput sa privim cu totii flacarile.

Am vazut cu totii gaura, si ne-am intrebat cum este posibil ca un avion mic sa faca asa gaura? Am incercat sa cumpar de la un magazin foto o camera de unica folosinta sa fac poze, insa vanzatorul inchisese deja si nu am reusit. Si in timp ce priveam, am vazut avionul al doilea. Am vazut cum avionul loveste al doilea turn.

In acel moment, am avut doua ganduri: ori e un atentat terorist, ori ne-au invadat rusii.

Ce sa va spun, in ’77, cand a fost cutremurul din Bucuresti, eu am fost in cladirea Restaurantului Dunarea, si atunci am scapat, tot asa, ca prin minune, si atunci tot la fel, s-a auzit un vuiet. Era imediat dupa cutremur, am iesit pe Magheru, intre Intercontinental si Dunarea, si ma uitam spre Piata Romana, cerul era, la ora 9,20 seara, in martie, rosu inchis, si se auzea un vuiet ca de avion. Si eram cu cineva care m-a intrebat ce se aude si i-am zis: ori e cutremur, ori sunt rusii. Asa si acum.

“Ne-am zis ca or sa mai fie atentate”

Pentru ca era al doilea, cum suntem intr-o zona de cladiri de importanta, este Wall Street acolo, sunt Nasdaq, Stock Exchange si toate astea, ne-am zis ca or sa mai fie atentate. Le-am spus tuturor sa se duca spre nord, ca spre sud se inchide, iar eu m-am intors, ca sa-mi iau masina, nu pentru valoarea masinii, ci mi-am zis ca am nevoie de ceva ca sa plec din zona asta cat mai repede. Mi-am zis: probabil ca pe jos o sa fie nebunie, autobuze nu or sa circule, asa ca cel mai bine imi iau masina mea.

Si m-am intors spre turnuri. Am traversat din nou autostrada si aici am cele mai puternice imagini care mi-au ramas in amintire. Prima imagine pe care am vazut-o a fost un pinion, o piesa de avion, de culoarea aceea militara, maro-bej. Am luat-o, am ridicat-o, am mirosit-o, mirosea a vaselina arsa, si atunci am inceput din nou sa banuiesc ca e posibil sa fie un avion trimis…

Culmea culmilor, ce m-a surprins cel mai tare era un baiat, cum erau pe vremea lui Ceausescu, cand trecea, pe marginea drumului, baieti din astia imbracati in costum, securisti, verificau. La fel era si asta, mai bine imbracat si mi-a spus: pune pinionul jos, pentru ca asta poate fi dovada. M-a speriat, in primul rand faptul ca era acolo, si faptul ca pusesem mana pe ea. I-am zis: te rog frumos, macar lasa-ma sa-mi sterg amprentele, nu vreau sa intru in cine stie ce belea. Am gasit o hartie, am sters amprentele, am pus piesa jos si mi-am continuat drumul.

“Vedeam cum unii se aruncau de la ferestre”

Am vazut o roata dintr-un tren de aterizare, o roata de avion, infipta intr-o fereastra de la etajul unu al unei cladiri din apropiere de turnuri. Era ca intr-un film de Hitchcock, un film de cosmar in alb-negru. Am continuat drumul si, pe jos, ce sa va spun, erau bucati de neidentificat de corp uman, parca eram la macelarie, ceva de nedescris. Asta a fost si este imaginea care mi-a ramas in minte foarte puternic.

Si asta este imaginea care ma cutremura de cate ori ma gandesc la ea: cand m-am apropiat de turnuri, mi-am ridicat privirea in sus si vedeam cum unii se aruncau de la ferestre. Era clar ca ei stiau ca n-au cum sa scape teferi din salt, dar isi alegeau o alta modalitate de a termina. Si acum mi se ridica parul, ma cutremura asta.

“Deodata masina s-a umplut de praf. Cazuse primul turn, turnul numarul doi”

Dupa aceea, m-am dus la parcare, am vrut sa iau masina, valetul mi-a spus sa platesc. I-am spus ce, nu ti-e bine, ce sa platesc… In fine, i-am platit si bine am facut, ca am ramas cu o chitanta, pe care scrie clar ora, 9.18 minute, data. M-am suit in masina, am incercat sa ies de-acolo, foarte greu am iesit, am mers pe trotuar pentru ca masinile de politie blocasera accesul, puse de-a curmezisul, am stat cu mana pe claxon sa se dea oamenii la o parte si incet, incet am iesit de acolo, am intrat pe o straduta de aproape, foarte faimoasa, New York Broadway.

M-am indreptat spre sud, dar cred ca am facut 20-30 de metri pe Broadway, si deodata masina s-a umplut de praf. Cazuse turnul numarul doi.

Am pus stergatoarele, am incercat sa sun familia, telefonul celular nu a functionat, incet,incet am mers pe Broadway si am iesit pe partea de est a Manhatanului, pe autostrada FDR, complet blocata pe sensul sud, dar spre nord mergand era liber.

Am mers in nord, la sediul central al firmei la care lucram, crezand, in mintea mea, ca se vor organiza echipe de salvare. La serviciu nu era nici tipenie, televizoarele – aveam niste plasme foarte mari in zona de conferinte – erau deschise si aratau niste imagini teribile, si atunci m-am dus acasa.

A doua zi, acasa, am incercat sa dau telefon in Romania, am reusit sa prind cu chiu cu vai cativa prieteni, le-am spus ca sunt bine, si dupa aia am stat si m-am gandit ce sa fac, am dat telefon la consulatul romanesc, le-am zis ca sunt Nicu Benesh, si daca intreaba cineva de mine sunt bine.

“M-am dus acolo, la Ground Zero, si am incercat sa-i ajut si pe altii”

A doua zi n-am mai rezistat imboldului si m-am dus inapoi; fum iesea in permanenta din turnuri. M-am prezentat ca voluntar si m-am dus acolo, la Ground Zero, si am incercat sa-i ajut pe altii. Aici am remarcat foarte marea solidaritate a americanilor, erau enorm de multi voluntari, in afara de pompieri veniti din orasele din jur. Foarte, foarte multa lume(…) Firma, la vremea respectiva, mi-a dat o stea meritorie ca i-am salvat pe colegi.

“America nu mai este ce era inainte”

Din pacate, desi fac parte dintr-un club al supravietuitorilor de la atentat, noi supravietuitorii nu am fost invitati si nu avem locuri la comemorare, duminica, vom participa fiecare pe cont propriu. Acolo sunt invitate numai familiile celor care au disparut.

America nu mai este ce era inainte de atentat, s-a schimbat clar. Stiti de ce se numeste terorist – te terorizeaza, si-a indeplinit scopul, lumea este schimbata de atunci, controalele la aeroporturi sunt mai dure, in detaliu, lumii ii e frica, cum se aude un zgomot, ceva.

Zilele trecute a fost un cutremur in New York – pe 23 august, lumea a sarit imediat, s-au inchis toate institutiile guvernamentale – adica s-a suprareactionat. Este o stare de tensiune pe care o America o traieste continuu de atunci.