Povestea unui imigrant poate avea, ca orice poveste, un final fericit sau nu dar, spre deosebire de alte poveşti, este o poveste cu peripeţii, cu început, sfârşit şi luat totul de la capăt. Povestea unui imigrant are personaje curajoase care se avântă fără frică în necunoscut. Rodica este unul dintre aceste personaje. Ea a ajuns în Brazilia împreună cu părinţii şi fratele ei acum peste 40 de ani. Avea 12 ani la vremea aceea. Povestind cu ea la o cafea, observ cum un zâmbet blajin i se aşterne pe faţă la amintirea marii aventuri a vieţii sale.
Drumul spre Brazilia a fost anevoios. După primirea autorizaţiei de plecare din ţară, Rodica a poposit 2 ani în Israel. În acest timp, părinţii săi au încercat să înveţe ebraica, dar nu au reuşit. Bariera lingvistică i-a făcut să nu se poate integra şi aşa, au decis să o ia din nou de la capăt, de această dată în Brazilia. Acesta este un exemplu viu al faptului că limba unei ţări te poate apropia sau separa pentru totdeauna. Portugheza, limba latină ca şi româna, era mai uşor de asimilat. Au pornit-o din nou la drum. Din Israel au mers spre Napoli, Italia, iar de acolo au luat vaporul către Santos, unul dintre cele mai mari porturi din America Latină. Acolo i-au aşteptat nişte prieteni români care i-au condus direct către Sao Paulo, o mega-metropolă a sudului.
Primii paşi au fost grei, dar au învăţat repede portugheza şi au început să lucreze. S-au mutat dintr-o parte în alta a oraşului pe măsură ce şi-au permis mai multe.
Uitând-se în urmă, Rodica se consideră norocoasă. În acele vremuri, dacă învăţai şi aveai o diplomă, aveai un serviciu şi îţi puteai cumpăra o locuinţă. Familia sa a stat unită, la bine şi la greu. În ciuda dificultăţilor, nu au uitat să râdă şi să spună un banc – o caracteristică a românilor, conform spuselor Rodicăi. Partea cea mai grea a fost faptul că a trebuit să îşi lase în urmă prietenii din copilărie şi bunicii. Îi lipseşte, de asemenea, gustul mâncării româneşti – pâinea pe vatră, roşiile proaspete… şi îşi aminteşte cu drag cum mama sa gătea vinete, sarmale şi icre, chiar şi în Brazilia.
Rodica nu a mai reuşit să revadă România, dar vorbeşte bine româneşte. Pentru că are accent în portugheză, lumea o întreabă de unde este, iar ea le răspunde că este din România. E interesant faptul că toată lumea ştie unde este România. Mulţi au o bunică sau o mătuşă acolo. Mai sunt însă şi brazilieni care o întreabă: “Care România ?”, “Roma?”.
Comunitatea românească din Brazilia este destul de dispersată, majoritatea fiind deja la a treia generaţie. Rodica aude din când în când persoane vorbind româneşte şi se bucură când are prilejul de a conversa în limba sa maternă. Familia ei nu ştie să vorbească româneşte, dar nepoţii ei au învăţat să spună “La Popa la poartă i-o pisică moartă, Cine râde ori vorbeşte, O mănâncă coaptă”.
Povestea Rodicăi este o ţesătură fină din ierburi şi flori carpatine şi arbori tropicali. Este povestea unui suflet de român pe tărâm brazilian.
