Limba fără oase, oase sfarmă!
Indiferent de limba în care o spui, povestea vorbei are eroii ei care sfidează orice frontieră. Când grănicerii români îi fugăresc prin apele teritoriale pe braconierii turci împătimiţi dupa calcan, i-ar putea interpela cu următoarele vorbe: fudul, musafir, belea, duşman! Nu de alta, dar înseamnă acelaşi lucru în graiul lui Harap Alb şi al Cosânzenelor de pe carpetele cu răpirea din serai… Dat fiind faptul că, fondul comun de cuvinte este mult mai larg decât o carpetă, este de presupus că discuţia dintre cele două grupuri se va relaxa treptat, alunecând spre zone de puternică elevaţie interetnică. Ceva de genul: calcan, ciuruc, chilipir, bacşiş para, bairam, huzur!
Desigur, numai o limbă atât de armonioasă ca a românului poate înmuia atât de precis oasele liftelor năvălitoare. Buna vecinătate a slavilor, e atestată de cuvinte la fel de exacte dacă ar fi să începem cu dragoste şi iubire şi să încheiem cu pateticele: şpagă, plocon şi mită, în timp ce spiritualizarea Tisei, începută cu palincă, a fost concretizată prin adoptarea de către cancelariile dâmboviţene a conceptului subtil de, bir… Nemţii, întotdeauna pricepuţi la mecanică, ne-au consiliat tehnic în privinţa implementării noţiunii de şperţ, sperrzeug înseamnând mănunchi de speracle şi ca orice marfă nemţească, funcţionează ireproşabil deschizând orice uşă… Având în vedere toate aceste dovezi clare ale vioiciunii limbii româneşti, nu ştiu de unde superstiţia cu limba de lemn… Poate din cunoscuta legătură a românului cu natura: codru-i frate cu românul…! Frate, frate, dar brînza-i pe bani, şi dacă banii n-aduc fericirea, măcar brânză să aducă pentru că, cine-i zgîrie-brînză se mulţumeste şi cu un codru de pâine, iar cine-i zgîrie-bani se spune că fură ca-n codru… Iată, am descris din câteva mişcări bruşte de condei, sinergia chestiunilor spiritualiceşti şi materialiceşti care dau dimensiunea bucal-orală a existenţei noastre. În ceea ce priveşte povestea cu fraţia, cred că românul nostru de astăzi, ar fura mai degrabă-n direct pe vreun post de televiziune decât să se ducă pînă-n codru pentru o treabă atât de simplă. Cât despre codrul de pâine, când nu este cel de toate zilele, adică mare şi cald şi pe masa altora, trebuie să recunoaştem deschis că, a fost înlocuit de hot dog şi hamburger… Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o cârtim, dar numai cu vorba, nu se face ciorba…. Mai bine să ştii ce vrea să spună ciorba, decât să-ţi baţi capul cu ce se mănâncă vorba. Şi dacă-n ciorbă sufli după ce te-ai ars bine cu iaurt, cu vorba poţi doar în cel mai bun caz, să-i pârleşti pe alţii pentru că, are şi limba rosturile ei…
Hai la wohnhaus, pentru o vreme…
Mă gândesc că există totuşi o cale de-a schimba mentalitatea românului… Una aproape imposibilă, însă există. Şi mă refer în mod special la românii care trăiesc prin Italia şi Spania. Propun să mutăm cam 80% dintre aceştia vreme de un an de zile sau chiar doi, în Germania. În fiecare sat câte doi români, în fiecare metropolă 200 de români… Să-i vârâm în mediul nemţesc fără să dea ochii cu semenii prea des, fără să le fie posibil a se înhăita cu ei şi implicit să gândească şi să se comporte cum erau obişnuiţi s-o facă la ei în ţară. Propun să-i vârâm într-un loc în care interacţiunea cu nemţii este inevitabilă, eventual într-un wohnhaus cu mai multe apartamente, să le dăm de lucru, să facă ceea ce făceau şi acasă… Vreme de un an sau chiar doi, să-i ţinem pe toţi acolo, să-i forţăm să sorteze gunoiul, să nu asculte manele în metrou la maximum, să nu meargă fără bilete în mijloacele de transport, să se dezobişnuiască de înjurat în locurile publice şi nu numai… Să nu mai vorbească de rău pe alţii, să nu mai lovească cu sete pe la spate pe cel căruia îi spunea până mai ieri, prieten…
Prietenia, floare rară…
Şi pentru că veni vorba de prietenie, îmi aduc aminte de o vorbă din bătrîni: Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă feresc singur! Şi nu zice rău deloc. Prietenii sunt rari. Cunoştinţe avem cu sutele. Adesea, încurcăm categoriile şi încurcăm reportul de la categoria a doua, la prima. Şi culmea, în loc să câştigăm, pierdem pentru că nu oricine are stofă de prieten. Pe de altă parte, nu oricine ştie să-şi facă prieteni. De multe ori, în loc să căutăm soluţia nefericirilor din viaţă în interiorul nostru, o căutăm acolo unde nu-i, în alţii. Vedem paiul, iar bârna ni se pare o nimica toată. Aşteptăm înţelegere, dragoste, acceptare şi răsfăţ, dar uităm că, orice relatie is a game of give and take… Şi ne mirăm când celălalt fie că-i prieten, iubit, coleg de muncă ori partener de afaceri pleacă, sau mai rău, ne loveşte pe la spate când ne aşteptăm mai puţin…
Viaţa ne învaţă că niciodată nu-i prea târziu să pierzi sau să câştigi un prieten. Trebuie doar să învăţăm să recunoaştem la pipăit stofa cea mai bună, cu aspect comercial dar putredă în interior… Personal, încă mă mai chinui să învăţ diferenţele. Şi cu toate că, atunci când o prietenie îmi pare că a trecut demult probele necesare, chiar şi pe cea a timpului, ea s-a dovedit a fi nici mai mult, nici mai puţin, decât un ciulin…
Am multe cunoştinţe pentru care cel mai probabil figurez în categoria: prieteni. Îmi plâng pe umar, îmi destăinuie cele mai adânci frământări, ştiu că la mine găsesc întotdeauna o uşă deschisă şi o mână întinsă…, dar când le merge bine, fiecare îşi vede de viaţa lui. Şi mă-ndoiesc că ar înţelege careva ceva din frământările mele, dacă le-aş povesti sau dacă m-ar asculta măcar…
Bilet dus-întors…
Dar să revenim la românii italieni şi spanioli cărora am propus mai devreme să le fie sădită mentalitatea occidentală în sânge, timp în care în România să aibă loc o schimbare la faţă a acesteia… O Românie care să ofere românilor la întoarcerea lor acasă, coşuri separate pentru gunoi, o reţea eficientă de transport în comun, drumuri pentru biciclete, străzi mari şi late, multă verdeaţă, fiecare hipermarket din ţară să fie înlocuit cu câte 100 de supermarketuri nemţeşti. Să nu mai existe motive ca românul să claxoneze la intersecţie, să alerge după metroul ce tocmai se pregăteşte să plece din staţie, să arunce mucurile de ţigară pe jos, să nu mai înjure în mijloacele de transport, să nu-şi mai vorbească de rău aproapele…
Atunci, România va ajunge ceea ce ne dorim cu toţii să fie: occidentul trăit pe propria piele nu perceput din poveştirile altora, de la televizor sau din ziar. Ceea ce nu realizăm însă este că, schimbarea trebuie să pornească de la fiecare dintre noi, fie că trăim în Italia sau Spania şi nu din fruntea ţării. 
Ca final de articol, nu pot decât să vă propun să luaţi avionul până la Berlin, Dortmund sau oricare alt oraş din Germania… Iar dacă vă rezervaţi din timp bilet la BlueAir, reuşiţi să scoateţi drumul la 160 de euro dus-întors cu tot cu taxe şi să petreceţi o săptămână acolo. Nu prin zonele turistice sau comerciale renumite, ci pe drumurile de rând pe unde neamţul face jogging în fiecare dimineaţă, prin parcurile unde aleargă după câini să strângă mizeria acestora în punguţă, prin metroul cu care se deplasează zilnic la serviciu…
Dezamăgire sau tristeţe…
Nu, nu pot să afirm că sunt dezamăgită de oameni. Doar tristă de ceea ce se petrece în jurul meu… Suntem aşa cum suntem fiecare, iar eu nu mă consider mai bună decât majoritatea. Nu sunt în măsură să judec pe nimeni, iar de acuzat nejustificat, nici nu poate fi vorba! Dar visez la acea legătură pe care cineva a definit-o atât de frumos şi de adevărat: prietenia, este o minte în două trupuri! Visez la o legătură mai strănsă şi mai reală între români, la mai multă unitate, la mai multă dreptate, bunătate, omenie şi cinste. Şi mai ales între noi, cei care ne aflăm în pribegie departe de familiile noastre, de codrii cei verzi şi seculari, departe de înţelepciunea, omenia, mândria şi cinstea cu care Dumnezeu ne-a înzestrat ca popor şi pe care suntem obligaţi moral, să le păstrăm şi să le transmitem mai departe moştenitorilor noştri, oriunde trăim în această lume cenuşie şi de multe ori atât de goală…
