Motto:
„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.
El mă paşte în păşuni verzi. Chiar dac-ar fi să umblu
prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău!
Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.”
(Biblia, fragment din Psalmul 23)
Traducere.
Să tot fie câteva săptămâni de când m-am apucat să traduc. Ce? Uite, gândurile inimii, cam atât, simplu… gândurile inimii! Într-un fel anume, le ţes în imagini, apoi le îmbrac în sensibilitatea cuvântului şi ca într-un leagăn, închipuiţi-vă conştientizarea de sine, mă uit din nou la ele… mă uit la cuvinte, la gânduri, le aşez, le reaşez, le îngrijesc pe hârtiuţe… chiar vorbesc intens cu ele, cu hârtiuţele! Şi dacă e vreo urgenţă, adică să evaluaţi situaţia şi să trageţi concluzii: Individul ăsta e nebun… cum adică… e nebunie curată ce face!, răspunsul l-am pregătit: Sunt teafăr, întreg 100%, nu m-a lovit nimic. Verificaţi, dacă vreţi şi dacă puteţi! Ma sicuramente…, cum ar vocaliza fraţii mei, italienii.
Da, vorbesc intens cu gândurile, cu propriile-mi cuvinte, recunosc, dar le gâdil numai… că vreau să ne înţelegem; şi nu deviez de la ce credem noi că e normal în societate, de la valorile culturii pe care noi, miliţienii, le-am salvgarda (vorba vine şi cu miliţia şi cu salvgardarea). Definit, nu sunt nebun! Acest diagnostic este imposibil, nu mi se potriveşte. Am lucrat, dacă mă credeţi, în psihiatrie, într-o secţie de evaluare a pacienţilor şi ştiu, am experienţă: erau, nu erau, simptome… Hai să fim serioşi!
Mai degrabă, e vorba de o cu totul altă poveste care ne dă socotelile peste cap. De data asta nu glumesc. Istoria ne spune că valorile investite în om, îngăduite oriunde şi oricând, oricum şi indiferent de personalitatea fiecăruia… aceste valori sunt analizate, supravegheate şi aparţin, nolens volens, fie că vrem, fie că nu, lui Dumnezeu. Înţelepciunea Creatorului nostru dictează ce se întâmplă… şi uite aşa noi citim romanul… trăim lectura propriei noastre vieţi! Că uneori aceste norme sunt negate cu totul prin ceea ce gândim, ce spunem sau ce facem, asta nu-L împiedică pe bunul Dumnezeu să se uite în om, la noi şi la obiceiurile pământului.
Aş îndrăzni chiar să pun romanului un titlu, „Predestinare”! Și nu e predestinarea aceea pe care se ceartă toată lumea, nu e! Mai degrabă este determinarea, cauza imediată şi intrinsecă ce hrăneşte mandatul, libertatea, dreptul omului de a alege (dacă avem vreun drept).
V-aţi încruntat?
Mi-a venit în minte o ipostază (eu am luat-o ca o glumă serioasă!)… era într-un interviu! De ce să nu ne relaxăm puţin! Einstein ne trăgea semnalul de alarmă: „Să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii rezultate diferite, asta e definiţia nebuniei”. Din când în când îmi zic: „Aşa o fi? Mai ştii… n-am încercat…”. Ce definiţie! Câtă deosebire este între viziunea lui Einstein, între ceea ce a formulat geniul său, şi pasajul biblic din „1 Corinteni, capitolul 1”. Mă opresc numai la acest text, nu mă duc şi la altele. Aşa este! În Biblie descoperim the unexpected, ceea ce nu ne-am fi aşteptat! Citiţi, vă rog: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în întelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii”.
Cât de complex este şi câte nu înseamnă un singur cuvânt… nebunia… propovăduirii crucii! Câte implicaţii are mântuirea credincioşilor! Dacă vreţi rezultate diferite, antitetice părerii lui Einstein, gândiţi-vă la un singur detaliu repetitiv: omul, părticică a dimensiunilor cereşti, imagine minimalistă a imaginilor universale! În secolul al 13-lea, Maulana Rumi afirma cu generozitate: „You are not a drop în the ocean. You are the entire ocean în a drop…” (Nu eşti o picătură oarecare pierdută în ocean, eşti întreg oceanul într-o picătură).
Alegând filonul inspiraţiei creştine, îmi aduc aminte că Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza, capitolul 1). Sunt sigur că Einstein nu s-a gândit la asta. De ce să dispreţuim ceea ce nu cunoaştem? A încercat vreodată cineva să traverseze de la quark (formă elementară a existenţei, de la acel minim indivizibil) către parsec (unitatea maximă de măsură a distanţelor în astronomie şi care înseamnă 3,26 ani lumină sau 3086 x 10ˡ³ kilometri)?
Dar să continui!
Forget our daily computers, mister, per diem! (şi diurna)! Sunt un retrograd, dar nu mă opun progresului! (vorba domnului Caragiale… e bucuria noastră-n sărbătorile nonsensului, acelea zugrăvite în „O scrisoare pierdută”: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori…”. În ceea ce mă priveşte, combin expresia din latină, per diem, cu primul cuvânt forget. Ce-ar fi să lăsăm computerele pentru un moment! Asta nu înseamnă că le ignorăm…
Dacă vă mai aduceţi aminte de vremurile acelea prăfuite în care era la modă antetul, de povestea caietelor pe care scriai cu pixuri mizerabile, ordinare… care fără să-şi ceară scuze, iremediabil şi involuntar curgeau… Cum să nu! Mă simt ca un antique… dacă aţi văzut vechituri de tipul celor pierdute intenţionat… Parc-aş fi un incompetent challenging competenţa prezentului. Nu e umilinţă în ceea ce am spus, dinpotrivă, e agresivitate. O fac dinadins, mea culpa… şi o fac pentru că acele preţioase gânduri ale inimii vin de-acolo, de undeva din adâncimile sufletului. Ce a fost este şi va fi, indiferent de circumstanţe. Cunosc şi adâncimile sufleteşti şi gândurile cărora le aparţine speranţa… Sunt mulţumit, le primesc aşa cum vin şi asa cum sunt, fără aditive. Toate îşi au obârşia, sunt legate de persoana lui Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos şi în Duhul Sfânt. Amin!
Este un proces fascinant în care simţul responsabilităţii se împleteşte unic şi într-un fel de ordine creativă, autentic, spontan… cu sinceritatea, cu sensibilul fiinţei noastre. Mai că nu-mi vine să cred! Ce complexitate! Şi toate astea sunt în mine, adică-mi aparţin, ori invers, eu le plătesc lor chirie, că poate nu le merit. Ştiţi cum vine vorba… Să fie, totuşi, numai atât? Sufletul nu e doar interiorul nostru. Suntem imbrăcaţi in suflet! Aceste cuvinte ţesute cu tâlc în pânza reflecţiilor, ne confruntă (în caz că am uitat)… şi aparţin domnului Horia Roman Patapievici. Eu îi spun omul Patapievici! Este un contemporan erudit pe care-l port cu drag în inimă, chiar dacă mă aflu pe partea cealaltă a pământului! Mai am şi alte afinităţi cu acest om… sunt legături tainice care mă îmbărbătează şi îmi spun că nu sunt singurul: De ce-mi spune lumea că sunt «puţin» la suflet? Mă enervez., spunea domnul Patapievici. Şi eu, uite că i-am furat cuvintele de atâtea ori, chiar şi atunci când nu ştiam că dânsul ori cuvintele dânsului există!
Mi-am spus, ca într-un basm ce stăpâneşte în prezentul continuu: sunt departe şi totuşi mă simt aproape de meleagurile ţării în care m-am născut, simt… simt omenia, simt oamenii chiar şi atunci când se abat de la ea… am rămas acelaşi român ca cei de pe vremea în care mi-am cunoscut gândurile. Ce vremuri! Acest fenomen a continuat să fie prezent, în cazul meu, de patruzeci de ani, e împământenit în baierele inimii… a fost, este şi sper că va rămâne un prezent continuu. Aş vrea totuşi să mă opresc aici!
E bine să mă opresc.
Argumentul? sau argumentum în limba mea preferată, arată cam aşa… V-am plimbat până acum prin multe locuri şi destul de repede, probabil neîngăduit de succint… e un fel de ideatică ce seamănă mai repede cu ciulamaua subţire pe care nu poţi să o serveşti cu plăcere din farfurie, că nu stă în lingură, scapă. Şi? Uite că stă… nu e ciulamaua aia de care vorbeam, nu scapă! Şi dacă v-aţi încruntat, v-aş ruga să mai citiţi o dată ce-am scris, dar pe- ndelete… că am spus mult, nici eu nu ştiu cum şi-n puţine cuvinte! Nu-mi stă-n caracter! Am încercat să creionez spaţiile în pictura, în tabloul realităţii pe care-o simt; e vorba de originalul în care trăim şi pe care nu-l vedem întotdeauna: Dumnezeu! Cam atât, scurt şi în sărăcia cuvintelor! Prea multe divagaţii…
Cred că e timpul să revin la istorioarele adolescenţei pe care nici măcar nu le-am început. Ele sunt, fără doar şi poate, subiectul nuvelei. Sună ilogic? S-ar putea ca cei ce nu au auzit încă de prezentul continuu să sară efectiv în sus şi zgomotos, în gălăgiile avântului, să mă tragă de urechi: „Eşti tâmpit, ori te prefaci?”. Vorbele îmi aparţin, sunt de categorie maidaneze, adică bunătăţi de cartier… Griviţa Roşie, Groapa lui Ouatu… n-ai ce să-i faci! Şi tot ei îmi vor spune: „Cum poţi să revii la ceva ce nu a început… îţi baţi joc de noi?”. Nu, nu-mi bat joc de nimeni… ăsta e răspunsul, măcar că aceste expresii dinamită vin de pe locurile nefericite în care am copilărit şi am primit educaţia anilor de început, cei şapte ani de pe lângă casă. Pentru detalii suplimentare, vă rog să nu telefonaţi la 000 sau 112, ca la noi, la români. Mai bine, v-aş propune să citiţi, aşa, ca un desert, nuvela lu’ mandea, „Capsomanu”. Acolo găsiţi elogiile pe care le aduc maidanului din Groapa lui Ouatu! Şi cum zice o altă vorbă, că excepţia confirmă regula: în cazul meu, blestemul nefericirilor maidaneze e uitat. Graţie lui Cristos, am şanse… am fost reabilitat acum cincizeci şi cinci de ani.
Observ că, în dinamica proceselor psihice care se ţes în mine, logicul şi ilogicul se presupun, frământările, cunoscutul, necunoscutul, chiar şi liniştea, interrelaţia lor fenomenologică îmi descrie sensul limitelor omului pe care-l am în mine. Şi-mi place!
Providența.
Am descoperit providenţa, da, providenţa, cea care mă leagă de cer, de prezenţa iminentă, de inevitabilul pe care-L numesc, in overwhelming feeling of reverence, in admiration and fear… Dumnezeu! Cu ani în urmă, uite că mi-aş fi dorit să pot ceva mai mult, să realizez ceva, să ies din mizeria experienţelor nedorite (posibil, chiar să intru în fericirea altor mizerii), dar am fost înfrânt de situaţii. Conjuncturile! Şi nu cred că a fost întâmplător… planul lui Dumnezeu se duce la îndeplinire zi de zi. Asta sunt, asta simt, asta văd!
Mă gândesc… exprimarea ideilor de mai sus pare stufoasă şi alambicată, it’s voluntarily restricted (după cum ne critica pe noi, liceenii, domnul profesor Lungu, la orele de română sau literatură universală), dar e şi departe de ciulamaua subţire pe care-am pomenit-o nu de mult. Cred că m-aţi ajuta, să fie pace-pace ca între copii, m-aţi ajuta dacă o să consultaţi definiția ideaticii… sunt alţii capabili, care pot să ofere mult mai mult… ar fi benefic!
În pastelul ciudat al anilor, ameninţat de inevitabilele mizerii, am avut o surpriză, a fost ceva complet neaşteptat, personal, m-a atins „Cineva”, a fost ceva cu totul aparte… era mâna lui Cristos; am auzit un glas ca un murmur tămăduitor. Am simţit puterea bunătăţii Sfântului care nu mi-a răsplătit neghiobia. „O să te ajut…!” ăsta a fost mesajul… atunci a fost momentul în care am atins speranţa, deşi eram şocat şi în mijlocul cutremurului. Cam asta e povestea vieţii mele de până acum. Ce combinaţie neobişnuită! Prăpastia drepţilor…
Şi ce poate face Dumnezeu, în contrast cu potenţialul omului? Mă tot uit la titlu şi realizez din ce în ce mai mult conflictul pentru care pledez: mottoul, cuvintele din Psalmul 23 nu au nimic în comun, voliţional, cu intenţia prăpastiei, deşi titlul lămureşte foarte multe, dacă mă uit atent la valea umbrei morţii din Psalm. Nu cred că e greşit dacă spun că titlul pe care l-am ales priveşte-n jos, iar mottoul în sus. Chiar asta am vrut… să creez un pod… să trec de pe-un mal pe altul al oceanelor fiinţialului! Dar ce-o mai fi şi cu susul, cu josul şi cu toate cele ce sunt între, „in-between” cum zice englezul? O să vedem mai târziu, o să le explic. Deocamdată, mă opresc aici. Full stop.
Am vrut chiar să mă scap şi să vă scap de aceste două cuvine aparent imposibile, de prăpastie, de înţelepţi, de simbioza care este între ele (îi zic simbioză, că, la urma urmei, este vorba de viaţă!), dar a scăpa de prăpăstii, de înțelepţi, nu este drept. Dinapoia lor ne aşteptă explicaţii… veţi găsi reflecţiile firii sculptate în adevărul pe care l-am trăit, acela pe care-l trăim cu toţii. Într-un fel, e vorba de destin şi trebuie să spun… frumuseţea sculpturilor dumnezeieşti nu înseamnă feerii la nesfârşit, nu e uşor să accepţi întotdeauna înfrângerea. Mi-aş dori să vă regăsiţi, să vă recunoaşteţi măcar în unele din aceste sculpturi… fac parte din adevărul pe care-l trăim!
În Australia sunt nişte păduri ciudate la prima vedere, cele de eucalipt: ca să devină puternice, viguroase şi sănătoase, ele trebuie să ardă mai întâi; pentru a se desface şi a prinde viaţă, sămânţa eucaliptului trebuie să ardă. E de datoria mea să vă spun că gândurile despre care vorbesc (acelea cu care am început nuvela), gândurile inimii există, au existat şi sunt acolo de ani de zile, m-au aşteptat să le ating, fluent şi să le scot din cămara sufletului pentru-a le împărţi cu voi. Recunosc!
Momentul Dumitru Ionescu-Vrăneşteanu este numai un punct modest în istoria existenţei, a miliardelor de oameni care s-au perindat pe-acest pământ. Şi este unul minuscul, ce-i drept, dar cu semnificaţii… în care snopul de raze ce mi-a inundat sufletul, cercetarea luminii, sunt puncte de referinţă sine qua non exprimate de voinţa Celui prea Înalt, datând, nici mai mult, nici mai puţin, de pe timpul vremii începuturilor, de la facerea lumii. Sunt meritele Lui pe care nu le merit!
Aşa, de curiozitate, v-aş întreba dacă ştiţi care sunt primele două cuvinte cu care începe Biblia. Răspunsul este: „la inceput… în the beginning!”. Poate veţi murmura. Uite-te şi la individul ăsta… cuvinte mari, expresii poetice, idei scăpate de sub control. Nu cred. Nu este înţelepciunea veacului acestuia, după cum se pare, nu e nici visare ori un buchet de fantezii ale imaginaţiei, nu este nici o beţie obscură şi nesănătoasă de cuvinte având ca scop crearea unor dumnezei. E fantastic să realizezi că faci parte din existenţă şi că nu eşti un vânt nesemnificativ, uitat, o pulbere, o eroare, un nonsens! Când spun acestea, mă uit numai la Dumnezeu şi mi-e de-ajuns! L-am întâlnit pe Cristos, aici, pe Planeta albastră!
V-aţi putea închipui un copilaş, la grădiniţă, care se joacă liniştit, neconturbat de nimeni şi nimic, modelând bucăţele de plastilină pe măsuţa de lângă fereastra împodobită cu muşcate? Singuratic, mulţumit, senin. Ce poate fi mai omenesc de-atât în jocul de-a grădiniţa… supravegherea educatorului? Chiar asta s-a întâmplat cu subsemnatul de-a lungul anilor. Istorii…
VA URMA
————————————————–
Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU
Melbourne, Australia, 2024
