Un zâmbet măreţ, o privire îmţelegătoare şi o strângere de mână mai mult decât prietenească, toate acestea au făcut subiectul primei mele impresii la întâlnirea cu preşedintele Băsescu de la Washington. De curând am avut prilejul de a participa la o recepţie organizată de Ambasada României în onoarea preşedintelui, cu ocazia vizitei acestuia în Statele Unite. Toată această aventură avea să dureze 30 de ore, din care doar două erau alocate recepţiei. M-am simţit mic într-o lume mare, o lume pe care acum trei-patru ani de zile nici măcar nu o visam. Mi-am împachetat un reportofon, un aparat foto şi un laptop! La intrarea în clubul select unde urma ca preşedintele României să se întâlnească cu diaspora românească americană, unul dintre manageri mi-a spus într-o engleză foarte chinezească că nu voi putea folosi nimic din ceea ce am adus cu mine. Am aflat curând două variante din cauza cărora nu aş fi putut face poze preşedintelui. Prima se referea la tablourile vechi de pe pereţii localului: “Prea multe blitz-uri vor afecta aceste opere de artă!”. Un alt manager mi-a explicat a doua variantă: “Numai fotograful preşedintelui poate face poze!”. Aşa că mi-am pus aparatul foto în buzunarul de la pantaloni şi m-am îndreptat spre sala unde am zărit printre băuturi şi oameni veseli figura preşedintelui care încerca să se strecoare prin mulţimea ce dorea o îmbrăţişare ‘prezidenţială’ sau o fotografie interzisă făcută de vreun coleg de breaslă din presa româno-americană. După ce renunţasem la datul din coate şi la statutul de paparazzi m-am pierdut prin mulţimea în care peste câteva zeci de minute aveam să fiu abordat chiar de însuşi preşedintele Traian Băsescu cu întrebarea: “Şi Dumneavoastră ce faceţi în America?”. În acel moment mă făcusem şi mai mic. Însă o strângere de mână, o fotografie ‘oficială’ şi un puternic sentiment românesc de mândrie au scris ‘istoria’ întâlnirii avute cu primul meu preşedinte.
