Paris, Hôtel de la Paix Tour Eiffel, camera 173, locul în care îmi aştern acum memoriile. Tânără jurnalistă de succes, cunoscută în toată lumea, un nume notoriu, o viaţă perfectă. Aşa suna un titlu banal dintr-o revistă glossy, înaintea interviului acordat de mine, unei jurnaliste cu totul fastidioase. Deşi buletinul îmi arăta onorabila vârstă de 48 de ani, cred că existenţa mea încetase să mai înainteze după prăbuşirea regimului comunist din România. Rămăsesem blocată în acea perioadă atât de noroasă a vieţii mele. Am venerat comunismul, am fost dependentă de el, am trăi cu el zi de zi, în casă, în redacţie, pe platoul de filmare… Era ca o a doua natură a mea. Cum există sute, mii, milioane de clinici pentru dezintoxicarea dependenţilor de droguri, alcool şi altele, aşa ar trebui să existe şi pentru cei dependenţi de comunism, cei care nu îşi imaginează evoluţia într-un regim ce se vrea a fi democrat.
Bine, recunosc, tânjesc după acele vremuri, sunt o dependentă, o comunistă, închideţi-mă! Îmi spuneam toate acestea într-un zâmbet ce părea a nu se mai termina. Am aruncat valorosul stilou primit cadou de la nimeni altul decât prim-ministrul Franţei, Dominique de Villepin, sau pe numele întreg, şi pe care sunt mândra că am reuşit să îl reţin… Dominique Marie François René Galouzeau de Villepin! Mi-am aprins o ţigară, iar primul meu gând a fost… întrebare. Oare tatăl domnului prim-ministru a avut ceva în comun cu tatăl lui Nicolae Ceauşescu. Eram chiar cinică, îmi aminteam de acea povestioară absolut savuroasă, în care se relata cum tatăl marelui conducător se prezentase în perfectă stare de ebrietate la legitimarea fiului. Pasiunea pentru numele româneşti, îmbinată cu fericirea momentului. l-au făcut pe tatăl dictatorului să uite că acasă mai vieţuieşte un copil Nicolae!
Zâmbetul meu devenea din ce în ce mai persiflant, iar legătura pe care am reuşit să o stabilesc este de-a dreptul impresionantă. Mi-am spus în gând că tatăl domnului prim-ministru nu s-a putut opri asupra unui singur nume, sau a unui singur copil, l-a numit pe acesta şi pentru viitorii nenăscuţi. În fine, îmi ocupam memoria degeaba. Poate pare impresionantă prezenţa mea la Paris, fiind o maniacă a regimurilor totalitare, dar nu. Mă aflam aici pentru o importantă gală de decernare a celor mai buni jurnalişti şi oameni de televiziune ai epocii comuniste. Speram să îmi revină acel mare premiu, îl meritam din plin. Am fost un sprijin al regimului, un adevărat om de nădejde. Nu exista în mintea mea la vremea aceea ideea de trădare. De ce aş fi trădat regimul?! Când tot ceea ce îmi oferea era în favoarea mea, a familiei mele, a cunoştinţelor, a tot ceea ce mă înconjura. L-am adorat pe tovarăşul Ceauşescu pentru tot ce mi-a oferit, dar l-am şi urât în multe momente pentru ce mi-a luat. Mi-a luat inocenţa vârstei fragede în care am început să lucrez în favoarea regimului, şi marea mea dragoste.
28 februarie 1987. An nebisect! Bucureşti. Ziua ce urma să devină cea mai importantă din viaţa mea. Noaptea de dinainte îmi păruse cea mai lungă din toată existenţa mea, nu izbutisem să închid un ochi, eram plină de emoţii. Reuşisem să primesc un post în TVR. Era o imensă realizare în acele vremuri. În special pentru o tânără de douăzeci şi patru de ani, proaspăt ieşită de pe băncile facultăţii şi fără un minim de experienţă. Deşi cu mintea de acum, adică la dublul vârstei de atunci, pot să realizez alegerea lor şi de ce au pus atât de multă bază pe mine… Atunci credeam încă în norocul începătorului! Toată familia era contra alegerii mele, nimeni nu mă înţelegea nici pe mine, nici alegerea în sine. Ai mei erau frapaţi de spiritul meu atât de conservator,de viziunea mea comunistă. Am uitat să menţionez că familia mea era liberală, deşi eram foarte săraci, ai mei au încercat să mă crească într-un alt fel de spirit. Făcând parte din clasa muncitoare, fiind plini de lipsuri, nu reprezentam un pericol pentru sistem, şi să nu uităm că pe cei asemeni mie îi dorea regimul în faţă. Deh! Aşa zisa origine sănătoasă! La universitate nu îmi amintesc să fi excelat într-un anumit domeniu, eram însă o împătimită a literaturii proletcultiste, elogiam comunismul la fiecare pas, cântam doar cântece dedicate marilor dictatori, şi eram prototipul perfect pentru a fi o mâna dreaptă în sistem. Am să menţionez cel mai important aspect şi cel care a determinat alegerea celor mari din TVR. Eram un bun denunţătot! Poate printre cei mai buni! Spiritul meu de observaţie era excelent, tot ceea ce îmi părea mie că ar ieşi din dogmele comunismului, ajungea în scurt timp pe mâna securităţii. Aveam aproape o plăcere malefică în a face aceste lucruri, atât de plăcute mie. Toţi cei din jurul meu care se încumetau în a-l jigni pe „marele tovarăş” sau pe soţia sa, mă înfuriau teribil şi nu aveam nevoie de foarte multe minute pentru a-i anunţa pe miliţieni, care în timp mă doreau a fi o săgeată a lor, a securităţii. Spiritul meu totalitar a fost rapid remarcat de anumiţi profesori, care îmi citeau lucrările proletcultiste şi le trimiteau apoi mai departe la diferite redacţii. Toate acestea până într-o zi, când am stârnit interesul producătorilor postului naţional. Nu deţineam un CV, dar deţineam lucruri mult mai importante, ca de exemplu o bună recomandare din partea „băieţilor cu ochi albaştri”, frapaţi si ei de caracterul meu impasibil, de cinismul cu care reuşeam să denunţ pe toata lumea, de la vecini, prieteni, pâna la rude.
Le-am câştigat simpatia întrutotul, când mi-am denunţat verişoara pentru vorbe jignitoare aduse tovarăşei Elena Ceauşescu. Sunt convinsă că acel denunţ a fost cheia care mi-a deschis apoi toate uşile. Aveam ceea ce ei căutau, şi anume mult sânge rece, nu ţineam cont de familie de prieteni, în prim plan era ceea ce stabilea regimul, apoi restul. Obţinerea acelui scurt interviu cu producătorii a fost doar o problemă de timp. Eram convinsă că voi avea o ascensiune de succes, eram conştientă de armele pe care le deţineam pentru a-mi obţine viitorul mult visat. Nu îmi doream altceva decât un nume notoriu şi să îmi pot scoate părinţii din sărăcia în care am copilărit.
Ştiam foarte bine ce mi-ar fi oferit un post de crainic TV. O locuinţă frumoasă, scutirea statului zeci de ore la cozi interminabile, deschiderea multor uşi… fără ca măcar să apăs pe clanţă şi multe altele. Tocmai de aceea, deşi aveam multe emoţii în acea dimineaţa, am reuşit să le canalizez într-un scop cu totul constructiv. Mi-am deschis larg fereastra, mi-am savurat cafeaua şi trei ţigări poloneze procurate cu mare greutate, apoi am îmbrăcat rochia împrumutată de la o vecină ce făcea muncă de cercetare în Germania. Mi-am permis chiar pentru prima dată să mă şi fardez cu câteva cosmetice aduse tot de vecina mea, care îmi repeta sâcâitor că voi ajunge sus, atât de sus, poate chiar o umbra a lui Ceauşescu.
Recunosc că îmbrăţişam această posibilitate cu mare drag, ba mai mult decât atât,am transformat-o într-un scop. După două ore eram gata, nu exista În mintea mea posibilitatea de a auzi un refuz. Ştiam, aveam certitudinea faptului ca voi primi postul fară niciun efort. Nu aveam ce să forţez, totul era în mine, în natura mea. Când mi-am părăsit locuinţa, în poartă mă aştepta mama cu ochii în lacrimi, dar cu o binecuvântare pe buze. I-am răspuns că nu am nevoie de binecuvântare, că mă am pe mine… iar asta mi-e suficient! Îmi amintesc chiar că am avut timp şi de o scurtă teorie, i-am impuns să scoată icoanele ascunse prin casă şi sa le ardă cât mai repede, iar mersul la biserică pe furiş să îi rămâna în vise. Nu îmi doream să îmi stea ceva în calea ascensiunii mele, i-am impus de asemenea să nu îndrăznească să scoată un cuvânt jignitor la adresa regimului, pentru că de altfel voi uita de faptul ca îmi este mamă şi va plăti ca toţi ceilalţi cu detenţia. Am sărutat-o pe frunte după care, păşind apăsat spre maşina ce urma să mă ducă la redacţie, am auzit-o ţipând că nu mai sunt copilul sau şi că nu a crescut un urmaş ci o… monstruozitate! Reacţia sa mi s-a părut inutilă. Mă lăsa la fel de rece. Am si uitat-o într-o fracţiune de secundă. Eram mult prea ocupată în a mă gândi ce voi spune la redacţie, îmi făceam un plan cu ceea ce ştiam deja că vor să audă. Totul era perfect, eram la un pas de îndeplinirea visului meu, a unuia dintre ele. Următorul ar fi fost să intru în familia Ceauşescu cu orice preţ.
Eram captivă în visele mele, atât de captivă încât nu l-am auzit pe şofer când mi-a adresat o întrebare cu totul denigratoare pentru sistem. Mă întrebase cu o detaşare completă, cum o femeie atât de frumoasă poate să îşi dorească să ajungă să ia parte la acel bal grotesc care ne vroia pe toţi sclavi. Enervată de întrebarea lui şi hotărâtă să mă folosesc de toate resursele pe care le aveam pentru a-l trimite undeva „la răcoare”, sub motivul devierii de la drumul impus de comunism, i-am oferit un răspuns pe măsura întrebării. I-am spus că cele mai frumoase lucruri în viaţă sunt şi cele mai înşelătoare, că suntem singurii care hotărâm dacă vrem o viaţă anostă în sclavie şi că scopul scuză întotdeauna mijloacele. Cred ca l-am dezgustat atât de tare încât nu a mai păstrat nici o rămăşiţă din remarca făcută iniţial. Acest lucru nu putea decât să mă încânte teribil, deşi cu siguranţă, avea în posesie mai mulţi bani decât aveam eu în poşeta croşetată de mama. Aveam orgoliul de a nu reprezenta idealul de frumuseţe al unui şofer, sau al unui fost şofer, îmi spuneam în gând, zâmbind ironic, pentru că urma să îl trimit la o scurtă şezătoare cu cei de la „secu”.
În cele din urmă am ajuns la redacţie. Mă aştepta o întreagă echipa acolo! Nici măcar nu am mai fost supusă scurtului interviu pe care îl aşteptam atât de nerăbdătoare şi la care mă gândisem cu atâtea zile înainte, din cauza căruia nu dormisem atâtea nopţi. Am dat mâna cu producătorul jurnalului. M-a complimentat pentru munca prestată în folosul regimului, dar a dat dovadă de lipsă de profesionalism printr-o remarcă adusă fizicului meu, cu un uşor caracter cuceritor. Faptul mă mulţumea nespus! Îl vedeam ca pe o treaptă în ascensiunea mea… Auzisem de relaţia sa strânsă cu familia Ceauşescu, aşa că nu avea de ce să mă surprindă un compliment neoriginal. Am fost aşezată pe un scaun incomod şi am simţit pe pielea mea rezultatul unei cantităţi semnificative de pudră pe faţă. Mi-au fost conturate buzele într-o nuanţă de maro-roşcat, iar ochii reliefaţi perfect de un dermatograf negru. Mi s-a pus în mână microfonul alături de texte, mi s-a dat jumătate de oră să le învăţ şi mi s-a spus că este proba eliminatorie. Ştiau foarte bine că acea probă nu reprezenta nimic pentru mine. Erau conştienţi că voi face faţă fără un minim efort. Am memorat rapid textele. Erau banale! Aceleaşi subiecte se repetau până la saturaţie. Ce era puţin mai obositor, era atunci când eram silită să învăţ pe de rost numele celor ce ajungeau la miliţie pentru denigrarea familiei Ceauşescu, pentru jignirea sistemului, pentru ponegrirea celor cu funcţii înalte. Mi se păreau atât de stupizi aceşti oameni, ştiau consecinţele vorbelor lor şi cu toate astea riscau pâna în ultima clipă… Nu reuşeam să îi înţeleg. Oare nu auziseră de vorba: „Pune-te bine cu necuratul până treci puntea”? Sau poate vroiau să arate cât de curajoşi sunt! Oricum acest curaj se pierdea după primele zile de detenţie. Din temerarii care intrau acolo se transformau în cei mai mari sclavi ai sistemului.
Rupsesem legătura cu familia mea, ai mei nevrând să beneficieze de câştigul meu. Am încercat în nenumărate rânduri sa le trimit bani, să îi scot din infernul în care trăiau, să încerc să îi aduc în oraş alături de mine, dar mereu îmi primeam banii înapoi fără răspuns. De fapt primisem un ultim bilet în care îmi transmiteau că nu au nevoie de bani pătaţi, murdari, din partea unei săgeţi a comunismului. Mă conformasem relativ uşor cu ideea de a fi orfană şi ştiam că trăirile mele nu trebuiau să se reflecte in faţa sticlei, de aceea le lăsam cu succes la machiaj.
Profesional,eram fericită, împlinită. Făceam ceea ce îmi plăcea, asistam la o serie de reuniuni, evenimente, aveam o viaţa la care puţini aveau acces. Elogiam comunismul, iar pentru asta eram răsplătită!
Toate acestea le scriu privind din balconul hotelului, ce îmi oferă o panoramă superbă asupra turnului Eiffel. Îmi pare grandios. Mi-ar fi plăcut să ştiu toate dedesubturile acelei construcţii, dar nu îl puteam compara cu creaţia lui Ceauşescu, cu „Casa noastră a poporului”,şi îi spun creaţie ceauşista pentru că asta a fost. Acea arhitectă tânără ce câştigase proiectul era acolo doar cu numele. Ce construia ea într-o zi dărâma Ceauşescu a doua zi. Acea perioadă m-a marcat profund prin faptul că puterea cuvântului era mai mare decât orice altceva. Nu aveau nevoie de mari dovezi, simple cuvinte aruncate la supărare, la nervi, te înfundau în detenţie, sau în cazurile fericite erai anunţat de un om cu suflet mai mare să părăseşti ţara cât mai poţi. Eram profund impresionata de puterea de manipulare pe care o aveam şi eu. Ceea ce transmiteam din spatele micului ecran era subiect naţional, lege nescrisă, stabilită doar prin vorbe, prin cuvinte.
Nu aş fi crezut vreodată că toate acestea aveau să se sfârşească, tot din cauza unor cuvinte, a unui moment de neatenţie, de slăbiciune. Eram tânără aveam o carieră de succes, reprezentam un model pentru multe tinere aspirante la postul de crainic TV. Toate acestea până în ziua în care m-am îndrăgostit de un membru al familiei Ceauşescu, iar într-un moment inconştient i-am mărturisit acest lucru unei colege de redacţie. A doua zi vuia tot institutul! De la poartă am fost dusă de miliţie la director, pentru a da o scurtă declaraţie şi pentru a mă forţa să îmi prezint demisia. Aş fi putut dezminţi acuzaţia cu succes, dar nu am facut-o! Deja îmi provoca repulsie ceea ce făceam! Conşientizasem că minţeam oamenii cu ştiri jenante, că îmi pierdusem familia… Nu vroiam să îmi pierd cu totul conştiinţa. Am recunoscut ceea ce vuia în toate birourile. Am fost dată afară şi sfătuită să părăsesc ţara!
Asta am şi facut! M-am mutat în Franţa, unde am continuat să scriu cu succes, pe mulţi bani, articole din cealaltă parte a „cortinei de fier”. Am reluat legăturile cu familia, care de această dată era mândră de realizările mele. În 1996, în timp ce mă aflam în Café Atelier Montmartre, am aflat de moartea lui Nicu Ceauşescu, subiect care m-a bulversat multe zile, săptămâni şi luni întregi. Multe episoade de dinaintea plecării mele din ţară vor rămâne un mister al sufletului meu. Ceea ce ar fi vrut să fie… ceea ce ar fi trebuit să fie… ceea ce ar fi putut să fie!
