Ies cuvintele ca nişte roiuri de ţânţar din televizor. Stăm pe tabla de şah. Pioni resemnaţi. Cai dresaţi. Regi. Regine. Nebuni. Şi câte o tură. Unii se învârtesc mereu. Nebunia nu e molipsitoare. Şi totuşi. Regii aiurează. Reginele au ajuns iele. Pionii cad singuri. Caii au uitat că au fost sălbatici. Vremea merge înainte. Învrăjbita vreme. Frământările politice fac, din gândurile noastre, hârtie de prins muşte. Tăcuţi, privim duios spre spectacolul vieţii. Supravieţuitori zilnici.
Ne prinde somnul cu grijile politicii în pernă. Nu mai ştim ce ne fac toate neamurile, dar ce fac blondele şi brunetele din politică şi de pe lângă, ştim în amănunt. Din tot ce avem, parcă nimic nu ne mai aparţine. Descoasem şi înnodam divorţuri, crime, violuri, preşedinţi, premieri, nunţi, botezuri, spaime, preţuri, inflaţie, accidente, morţi, vii, în acelaşi cazan cu vorbe. Vorbe dăruite. Vorbe ostenite. Cazanul sună. Când a gol, când a plin. Încordaţi în ascultare, zumzetul dintre pereţi, fac grijile să dispară.
Gândurile noastre se volatilizează. Rămânem doar cu el. Cu televizorul. Ecranul străluceşte ca o bacnotă. E a fiecăruia. E a noastră. Miraţi, speriaţi, fericiţi, ne plătim cu ea un ochi de viaţă. Pumnul, strâns pe telecomandă, ne duce în alte ochiuri de viaţă. Paienjenişul cu vise nedormite se scămoşează în lumina zorilor de zi.
Un sălaş pentru clătit privirea. Cuvintele, dimineaţa, s-ar vrea să fie de pluş. Molatice s-ar vrea. Mătăsoase. Vorbele fără ecran sunt aspre ca un pârjol. Nu mai găsim în ele un loc de taină. Realităţile de ieri se întorc. Tiptil. Furtunos. Tandru. Spicuitor. Discret. Zgomotos. Arţăgos. Încercate de vise şi iluzii. Ar trebui să intrăm în realitate cât nu e prea târziu.
Creşte preţul la cartofi mai repede decât creşte iarba şi nu ştiu dacă s-a mărit suprafaţa cultivată. Nu prea s-au înghesuit doritorii de solarii în curte. Se înalţă întrebările în marile pieţe de legume şi fructe. Dar, nu prea aleargă mulţi, la casa părintească, să mai planteze nişte fire de roşii sau de ardei. Ne uităm la pământ ca şi cum el ar trebui să producă singur. Nu mai suntem nici cu sapa, nici cu mapa. Nu mai suntem nicicum. Sus cu munca, să nu ajungem noi la ea, se spunea zeflemitor.
Oameni trăitori din muncă, ignorând munca. Nu mai pică orice pară mălăiaţa, în gura oricărui nătăfleaţa. Nu mai ştim să ne întindem cât ne e plapuma. Ba, chiar ne-am simţi mai bine, în a altuia. Pământul la indiferenţă se răzbună. Suntem săraci, într-o ţară bogată. Ne convine, să aruncăm nemunca, în spinarea altora.
De peste 20 de ani, ţara se scurge. Ca nişte boabe, a fost risipită printre degete. Cine a ştiut să strângă, a strâns. Cramponaţi în răfuială cu statul, oamenii muncii au uitat munca. Cine e în putere se duce să muncească pe pământul altora. Pământul ţării se înăbuşă nemuncit. Lacrima părăsirii pârjoleşte. Trăim, în Grădina Maicii Domnului, orbiţi de ochiul dracului.
