Îl parafrazez fără spirit de contrazicere pe poetul dispărut Adrian Păunescu şi mă încumet să deschid în proză subiectul pe care Domnia Sa l-a tratat cu sensibilitate lirică în versurile „Antiprimăverii”. Nu de alta, dar nu-i de ici colo să te apropii, chiar şi în paşi măsuraţi, de teritoriul operelor consacrate. Fiţi fără grijă, voi căuta să nu ştirbesc cu nimic nici forma, nici fondul anotimpului care reuşeşte paradoxalul şpagat între depresie şi veselie exuberantă. Pentru că, de bună seamă, anul acesta va semăna cu predecesorii, provocându-ne migrene şi depresii pentru început, dar şi inexplicabile explozii de entuziam, la întâlnirea cu miracolul renaşterii naturii.
Staţi puţin, care renaştere? O fi ea pe acolo, pe unde ninge şi viscoleşte, prin Munţii Carpaţi, la temperaturi sub zero grade, pe la Madrid sau prin Extremadura, dar nu la noi, pe litoralul Mediteranei. Aici, când nu e vară, e primăvară. În rest nimic, decât poate niţel de toamnă, ca să culegem strugurii şi portocalele.
Atâta iarnă e în noi: zero, absolut. Suntem fericiţii Europei, cei care au parte de clima cea mai blândă de pe întregul continent. O spun meteorologii, dar şi coloniile de flamingo, care s-au săturat să facă naveta şi, nici una nici două, s-au stabilit definitiv prin lagunele Costei Blanca. De-mi vine-a zice, vorba poetului: „că martie se poate duce, cu toţi cocorii înapoi”. La fel, o spun şi rezidenţii străini de prin nordul Europei, sau românii veniţi să agonisească ceva bănuţi, care mereu amână să se mai întoarcă acasă. Da, cam atâta iarnă e pe la noi – foarte puţin – cât să bage de seamă unele plante că s-a scurtat ziua-lumină şi să-şi deschidă generos inflorescenţele taman de Crăciun. La Marea Mediterană, mereu înfloreşte ceva, nu sunt discontinuităţi. La nevoie mijeşte măcar câte un zâmbet de om fericit, bucuros să se poată îmbăia zilnic în lumina solară, distribuită gratuit, uniform, fără discriminări.
Ce-i drept, nu-i pentru oricine beţia asta de bună dispoziţie nepăsătoare. „Ce dacă vine primăvara?” par să se întrebe unii, nu fără motiv. Am experimentat adesea cu îngrijorare reacţii violente din partea unor musafiri. Administrată în supradoză, minunata „stare de primăvară” poate provoca alergii. Pentru un tânăr de la oraş, obişnuit cu aglomeraţia şi cu asaltul cotidian, un colţişor de natură ancorată în propria ei nemişcare rezultă ca o insultă perisflant “înflorită”. Trebuie să fi trecut prin stresul unor decenii de viaţă de manager de concern internaţional, să fii un fost profesor surmenat sau un comisar pensionat, ca să poţi gusta fără mustrări de conştiinţă deliciile unei lumi fără suişuri şi coborâşuri, fără ierni cu viscole, dar şi fără ghiocei?
Unii spun că, pe timp de iarnă, staţiunile litoralului spaniol se transformă în nici mai mult, nici mai puţin decât „centrul geriatric al Europei”. Nu-i de glumă, când „un bătrân şi o bătrână/ trec ţinându-se de mână” aproape peste tot, pe falezele asfaltate ale plajelor fără sfârşit. Ce e rău în asta? Nu le-am dori în taină şi părinţilor noştri, rămaşi statornici la vatră, îmbătrânind departe de noi, o senectute la fel de serenă şi paşnică? Ba bine că nu, dar, din păcate, “copacii” noştri de acasă nu se lasă dezrădăcinaţi aşa uşor. Preferă statornicia iernii româneşti, chiar dacă viaţa ne confruntă cu situaţia absurdă a emigrării personalului calificat, care s-ar putea îngriji de ei la faţa locului. Cu alte cuvinte, dacă vrei ca să le dai o româncuţă de ajutor, trebuie să-ţi muţi părinţii în Germania sau în Spania.
Pe ei nu-i pot „dezrădăcina”, dar am încercat să plantez ghiocei şi lăcrămioare în Spania. Nu s-au prins. Nici mărarul nu creşte, chiar dacă i-am adus cernoziom de acasă. Trandafirii se usucă sub soarele hispanic, cel util doar plantelor cu denumiri exotice, ca palmierii, bougainvillea sau jacaranda. Lămâi ca noi n-are nimeni, în tot cartierul!
Am devenit şi noi exotici, adaptându-ne. Se minunează familia care ne vizitează din când în când, de câtă linişte e-n jur. Prietenii se întreabă la modul serios dacă nu cumva au murit deja. Nu tu clopote, nici cocoşi sau maşini, motorete, trenuri sau muzică de prin vecini.
Tot zâmbindu-ne unii altora am ajuns să părem suspecţi. O doamnă de la Bucureşti mi-a mărturisit că preferă să păstreze o mină serioasă, ca să nu creadă trecătorii că vrea ceva de la ei. Are ceva nefiresc lipsa noastră de grabă, felul nonşalant în care ne risipim în gesturi largi. Fără îndoială, orice om cu scaun la cap ne suspectează de curiozitate perversă, de cine ştie ce interese ascunse. Nu poţi fi amabil doar aşa, de-amorul artei. Decât poate dacă n-ai imaginaţie şi nu ştii cum să-ţi ocupi timpul. Sau nu?
Revin la primăvara păunesciană şi constat că nu e uşor s-o întâmpin mai optimist decât poetul, chiar dacă premizele de aici sunt infinit mai bune. În fond, ce ne putem dori mai mult decât să lepădăm zgribuleala şi să schimbăm straiele cu mâneci lungi pe tricouri mai subţirele, să auzim din nou gălăgia plăcută a vacanţelor, să dăm fuga la plajă, cu o carte în mână, să înceteze ştirile despre nămeţii ucigaşi din America sau despre potopul australian? E tristă primăvara care începe cu moarte de om în nordul Africii, dar nu e oare acesta un semn că acolo încep să îmbobocească ghioceii unui anotimp mai bun? Vorba scriitorului Wilhelm Busch: „sunt pesimist cu prezentul, dar optimist cu viitorul”.
Nu mă lasă inima să nu mă bucur de venirea primăverii. Iar dacă nici anul acesta nu va şti nimeni pe aici ce înseamnă să porţi un mărţişor în piept, îmi voi aminti de inelul pe care l-am găsit pe trotuar într-o zi de 1Martie, dintr-o primăvară trecută. Cu piatra în formă de inimioară, incredibil de mic la prima vedere, părea o glumă de inel pentru copii. Spre surpriza mea, mi s-a potrivit pe deget ca turnat, mai abitir decât pantoful cenuşăresii. Ulterior, un giuvaergiu mi-a confirmat că e din aur…
Vedeţi Dumneavoastră, primăvara are intenţii bune cu noi. De ce să o dezamăgim, întâmpinând-o cu neîncredere? Atât noi, cât şi ea, ne merităm din plin soarele.
