Din negura timpului care trece peste noi cernându-se ireversibil, fiecare toamnă care-şi trimite vântul pe aleile parcurilor să vânture frunzele ruginii, sau ploile reci şi mărunte care mă obligă să stau mai mult timp retrasă în casă, mă face să deschid sipetul ferecat al amintirilor mele şi să îmi scot de acolo pe cele mai dragi, între care şi pe acelea ale profesorilor mei. Pe atunci profesorul trebuia să ne fie „tovarăş…”, nu „domn profesor”, dar către suflet privindu-l, dincolo de meschinăria adresărilor impuse de maniacii vremurilor, profesorul ne-a fost un îndrumător altruist pe calea înţelepciunii şi respectului, a răbdării şi a luminii. Şi, Doamne: Ce frumoşi au mai fost acei ani de creştere şi de formare a noastră, a elevilor, ca oameni, alături de părinţii şi de dascălii noştri! Indiferent de materia ce ne-au predat-o, profesorii pe care i-am avut, ne-au fost atunci, în primul rând, nişte oameni de excepţie cu care ne întâlneam pentru prima oară. Chiar dacă nu toţi stăm astăzi cu gândul mereu la ei, totuşi, sunt sigură că nu-i om pe acest pământ care să nu-şi amintească de chipul acela care trecea printre bănci, se apleca şi ne conducea mânuţele în conturarea primelor litere şi cifre. Eu îmi amintesc mereu de ei, începând de la doamna mea învăţătoare – căci o adevărată doamnă era „tovarăşa” mea care, cu multă dragoste şi răbdare m-a ajutat să fac şi eu acei primi paşi timizi pe mirificul tărâm al cunoaşterii.
Odată chiar am început să plâng că nu puteam încă să fac şi eu, odată cu toţi colegii mei din clasă, literele şi cifrele aşa de frumos cum le făcea ea pe tablă. A lăsa atunci creta din mână, a venit la mine şi, mângâindu-mă pe cap, m-a întrebat:
– Dar de ce plângi, Maricuţa, fetiţa mea scumpă?
– Nu pot să scriu şi eu aşa frumos…
– Nu-i nimic! Bine că plângi. Aceste lacrimi te vor face să scrii cel mai frumos din toată clasa! Şi, în continuare, zise apoi către ceilalţi copii, stârnind o ploaie de râsete: Acuma, să nu cumva să începeţi să plângeţi cu toţii? Şi bineînţeles, am început să râd şi eu cu ei împreună, uitând de lacrimile care-mi udau obrajii…
Au urmat alţi ani, când au început să ni se înmulţească dascălii pe măsură ce ni se înmulţeau şi materiile. Pe fiecare din ei mi-i amintesc cum picurau zilnic în minţile noastre stropii aceea de adevărată lumină, scurgându-se lin din marele lor „cer” de cunoştinţe. Dacă azi cei mai mulţi dintre noi ştim să ne respectăm, atunci trebuie să recunoaştem că aceasta le-o datorăm în mare parte şi lor, erudiţilor noştri profesori pe care i-am avut! Uniforma ce trebuia să o purtăm mereu curată şi călcată la dungă, nelipsita panglică de pe cap care ne ţine fruntea mereu liberă, şi emblema şcolii, toate acestea aveau un rol bine determinat, atât în fixarea locului fiecăruia în relaţia profesor-elev, cât şi în formarea noastră ca viitori oameni, semănând în noi obiceiul de a nu ieşi oricum îmbrăcaţi pe stradă în faţa oamenilor, ci cu hainele curate şi bine îngrijite.
Dintre toţi profesorii pe care i-am avut, nu-mi amintesc niciunul care să fi suferit de patima superiorităţii sau a aroganţei. Fiecare îşi preda materia cu profesionalism şi fără gândul ascuns al geloziei că mâine, unii dintre noi îi vom depăşi poate în cunoştinţe şi studii, ci din contră, toţi erau parcă stăpâniţi de dorinţa de a ne forma gândirea de o aşa manieră, încât să ne facă plăcere să cuprindem cu ea cât mai mult cu putinţă. Nu puţine au fost acele ore în care ne lipseam de a mai ieşi în recreaţii, căci nu ne mai săturam întrebându-i şi ascultându-i răspunzând la câte şi mai câte din nedumeririle noastre, ba chiar acest fel de ocazii s-au înmulţit pe măsură ce avansam de la un an la altul.
Soarta a făcut să ajung să-mi duc zilele departe de oraşul în care m-am născut şi mi-am trăit toţi anii de şcoală, şi de Ţara mea, dar acest concediu de august 2011, ca şi toate celelalte pe care le-am petrecut acasă, mi i-au readus iar în minte căci, câţiva dintre foştii mei profesori, îmi sunt şi vecini. Chiar şi faptul că ei locuiesc în apropierea noastră, înseamnă o mare binecuvântare pentru noi, deoarece respectul pe care îl impun ei oamenilor din jur, a făcut ca frumosul meu petic de cartier să fie mult mai liniştit ca celelalte ale oraşului. Vă vine să credeţi că, deşi nu suntem copiii lor de drept, totuşi, ei când ne văd, tot ca pe copiii lor ne tratează încă şi azi?
Eu cred în cea de-a doua existenţă a noastră, în „aceea de apoi”, şi sufletul mă încredinţează că aceleaşi emoţii pe care le-am avut când ne-am întâlnit, le-a trăit şi mama odată cu noi, privindu-ne din veşnicia ei – după atâţia ani! – pe toţi din nou împreună. Singurii care nu ne-au înţeles emoţiile revederii şi prezentărilor, au fost micuţii noştri copii, care revăzându-se şi ei odată cu noi, abia aşeptau acum să treacă la joacă.
Sigur că, primul loc în inima noastră îl ocupă părinţii! Anul acesta a făcut să ne adunăm din cele patru zări întregul neam, lucru ce se întâmpla mai des pe când trăia mama, nu ca acum. doar la nuntă, botez şi înmormântare. Cu ocazia comemorării celor şapte ani de la plecarea ei în tărâmul sfinţilor, după Parastas, unul din unchi, frate cel mai mic al mamei mele, a adus în discuţie personalitatea profesorului, amintindu-şi de doi dintre dascălii care i-au marcat destinul: învăţătoarea şi soţul ei, profesor de matematică şi fizică. Faţă de „isprăvile” pe care le tot făcea el pe când le era elev, amintiri povestite care ne-au stârnit nouă de la zâmbete şi până la hohote de râs, el a accentuat efortul altruist şi măreţ pe care îl făcea învăţătoarea lui, pentru a recupera zilele ce le pierdea atunci când trebuia să-şi ajute părinţii, adică pe bunicii mei, la muncile câmpului: Greutatea cărţilor noastre de vizită – ne mărturisea cu smerenie unchiu − poartă mai întâi amprenta dăruirii lor, a profesorilor noştri, de a scoate din noi oameni adevăraţi, şi abia apoi putem să îndrăznim să amintim şi de ambiţia noastră, a fiecăruia în parte. Anul trecut când l-am întâlnit pe domn’ profesor, …mult îmbătrânit dar şi fericit că a apucat să mă mai vadă odată, m-a invitat la ei acasă. Cum să-l refuz? Cum să pierd ocazia de a-mi mai putea vedea o dată învăţătoarea? Şi stând cu ei în jurul mesei de sub nucul din frumoasa şi îngrijita lor curte, cei doi dascăli binecuvântaţi ai mei, mi-au depănat cu o precizie caracteristică doar marilor regizori, cea mai frumoasă parte a vieţii mele: copilăria! Mă simţeam minunat în compania lor, dar timpul scurtează, uneori cu brutalitate, clipele noastre cele mai frumoase… La despărţire ne-am îmbrăţişat. Dar stupoare! Strângându-le pe rând mâna cu căldură, m-am cutremurat de ceeace mi-a fost dat să simt între palmele mele: Amândoi aveau palmele pline de bătături…
– Dar de ce? – i-am întrebat eu revoltat.
– Ei, Vasilică, copile…
Îl ascultam pe unchiul meu povestind şi a început să mă răscolească cel mai amar sentiment în inimă, căci profesorii mei locuiau la bloc: Oare ei cum s-or descurca, căci n-au nici măcar o palmă de pământ cu care să-şi poată completa strictul necesar!
„Domnilor guvernanţi, când plănuiţi o lege, o votaţi şi apoi o puneţi în vigoare, oare nu trebuie să gândiţi, puţin măcar, şi la cei care v-au făcut parlamentari? Raportul Comisiei Europene realizat de Reţeaua EURYDICE, ne dezvăluie că cele mai mici salarii de pe Continent le au profesorii din România cărora, salariile profesorilor din Europa de Nord li se par de domeniul fantasticului…!”
Târziu, …mult dincolo de miezul nopţii, ne-am retras la culcare, căci noi trebuia să plecăm a doua zi la Ploieşti, unde urma să ne întâlnim şi noi, pentru prima oară, cu Familia Cătunescu, o întreagă familie de dascăli – „din tată-n fiu”, cum se zice −, cu care ne-am cunoscut prin intermediul Revistelor Literare VIRTUALE din străinătare, mijlocitor fiindu-ne un alt mare român, desigur tot de litere, dar stabilit pe meleagurile Australiene de peste 30 de ani, domnul George Roca!
…Ne-am întâlnit şi, salutându-ne şi îmbrăţişându-ne, am simţi aceeaşi dar specific doar profesorului, de a şti cum să se prezinte, de a şti cum să te primească şi să te atragă repede şi cu căldură de partea lor, pentru ca noi să ne putem depăşi emoţiile. Şi cum în mintea mea încă mai mocneau „tăciunii” aprinşi de povestea unchiului meu, am început, când mi-a venit rândul:
– Tinerii din ziua de a zi au parcă prea mare interes pentru „hainele de firmă”, maşinile de lux, computerele astea care au început să încapă încă de pe-acuma doar într-un format A-5, sau într-un micuţ telefon etc., câştigate − toate dacă s-ar putea! −, cu un cât mai mic efort fizic sau intelectual. Modele lor de viaţă sunt altele, distorsionate parcă, la majoritatea… Poate şi din cauza „haosului paradisiac” în care se învârt politicienii noştri de azi străini total de ceeace înseamnă profesionalismul celui aflat în slujba ţării.
Nu am apucat însă să îmi termin bine vorba, că una dintre distinsele noastre doamne m-a întrerupt, blând:
– Te înşeli! Poate anii mulţi petrecuţi departe de Ţară te fac să vezi lucrurile aşa… La liceul unde lucrez, copiii sunt foarte interesaţi de a reuşi în viaţă prin muncă multă şi sacrificii, de care se fac deja conştienţi. Au participat în străinătate la multe concursuri, schimburi de experienţă etc., iar nivelul lor ridicat de cunoştinţe i-au cam uimit pe cei de „dincolo”, care i-au luat imediat drept studenţi de facultate, nu de liceu. Mulţi dintre copii mi-au mărturisit că dacă ar primi un salariu, nu pe jumătate, ci şi pe sfert chiar, din ce li se oferă în afară, nu şi-ar părăsi ţara.
M-a impresionat în mod deosebit acest lucru, mărturisit la unison de gazdele noastre. Am înţeles atunci repede că imaginea despre tinerii noştri îmi era distorsionată de alte cauze, care plecau de la noi, de la părinţii ca mine, care am fost nevoiţi să căutăm în alte ţări resursele financiare de care avem nevoie pentru întreţinerea copiilor noştri în şcoli. Dumnezeu a făcut să cunosc în Spania femei şi bărbaţi despărţiţi sau rămaşi singuri, români zbătându-se din răsputeri pentru întreţinerea copiilor lor în facultăţi. Cu toţii se plâng de cerinţele mari, la nivel european, ale şcolilor noastre româneşti, dar care nu vin din partea profesorilor, ci din partea Statului Român, condus de acei aşa zis ,,politicieni” care au început „stagiatura imediat după Revoluţie… iar acum „diplomaţi” fiind, uită să ţină seama de condiţiile înjositoare pe care sunt ei în stare să le asigure tinereului nostru de azi, viitorii oameni de mâine ai Ţării.
Oare ce-i face pe aceşti mari dascăli ai Ţării noastre să meargă mai departe, îmbogăţind minţile şi modelând caracterele generaţiei de azi, căci nimic nu-i mai poate bucura în afară de acele „cristale” de copii şlefuite de ei până la desăvârşire?
Iată că după revoluţie, nu politica a câşigat, ci tot profesorul a rămas acelaşi punct de reper şi cel mai reprezentativ al societăţii noastre de azi, ca şi cel de ieri, de mâine şi poate din totdeauna, care ne descoperă miraculos lumii occidentale cu ocazia concursurilor şi olimpiadelor internaţionale la care învăţăceii lor sunt la fel ca şi ieri, „luaţi drept studenţi de facultăţi de copii străini de aceeaşi vârstă cu a lor!” Cinste, respect şi recunoştinţă, pentru marii noştri dascăli!
Vedeţi, noi suntem „generaţia în blugi” fugărită de miliţienii azmuţiţi de părinţii politicienilor de azi, să ne rupă pantalonii evazaţi sau să ne taie pletele. Noi nu protestam ca şi „indignaţii de azi”, dând foc tomberoanelor de gunoi şi spărgând vitrinele magazinelor şi băncilor, căci nici nu era dezmăţul libertinajului de azi, dar nici nu ni l-am fi dorit aşa. Suntem generaţia profesorilor care i-a învăţat şi i-a făcut parlamentari pe politicienii de azi, pentru ca acum să le poata răbda nepăsarea. Noi ştiam să protestăm cântând la unicele, pe vremea aceea, şi înălţătoarele Cenacluri Flacăra:
„Sunt curat la trup, curat la suflet,
Vreau să înţeleg şi să iubesc:
Nu contează cât de lung am părul,
Dar contează ce şi cum gândesc!
Simt în trup pletoşii daci, comeţii,
Firea mea e saltul omenesc:
Nu contează cât de lung am părul
Important e cât şi cum gândesc!
Vreau să-nalţ castele din gândire,
Vreau să fiu lăsat să simt cum cresc:
Nu contează cât de lung am părul,
Mai presus e cât şi cum gândesc!
Nu e loc de noi în lumea voastră!
Nu-s din noi acei care urăsc,
Ţinând cont de cât de lung am părul,
Nu de cum şi cât de mult gândesc…”
Special am ales acel „Motto” de la inceputul acestui articol! Eu am sesizat că la lucrarea „Zidul” al marelui grup de muzică progresivă Pink Floyd, lipseşte cu desăvârşire nuanţa versurilor care se repetă în lucrarea Grupului nostru muzical „Pasărea Colibri”, legată de specificul naturii noastre umane. Şi tocmai din această cauză cred eu că trebuia să cadă „zidul” care ne despărţea pe noi de occidentali, pentru că ceeace ne lipsea nouă, aveau ei, şi invers, ceeace le lipsea lor, aveam noi. Aceasta nu-i o afirmaţie deliberată! Iată ce mi-au putut vedea ochii, în anul 1991, când s-a celebrat mult trâmbiţata cădere a „Zidului”: Se filma de sus, dintr-un elicopter, Poarta Brandemburgului, spre care se îndreptau cele două mulţimi de oameni, dinspre Est şi dinspre West, ale aceeaşi naţii, dar educate diferit. Cei care veneau dinspre Westul occidental avea în mâini flori, iar cei care veneau dinspre Estul societăţilor socialiste „multilateral dezvoltate” aveau în mâini sticle de băuturi alcoolice!
Aşa am ajuns să cred că ar fi mult mai bine, şi pentru noi dar şi pentru Occident, dacă întreaga noastră clasă politică de azi, în frunte cu locatarul chiriaş de la Cotroceni, şi-ar lăsa ,,părul lung” şi ar gândi aşa cum ne cânta nouă Florian Pitiş, nu cum le cântă lor azi „copilul minune”. Cine ştie? Poate aşa s-or da şi ei la „progresivă”! Sau, dacă nu ei, măcar „minunea” care le cântă…
Voi încheia aşadar, aşa cum am început, cu diferenţa că îmi voi permite să parafrazez puţin minunatul „zid” al Pink Floyd-zilor generaţiei mele şi a profesorilor noştri de ieri, transmiţând parlamentarilor noştri de azi şi un mesaj constructiv cu această ocazie:
„Yes, you need good education!
Yes, you need a thought control!
No dark sarcasm in the classroom!
Teachers teach then, them again! …E-hey!
Hey, teachers: Teach then, them again!
All in all you’ll teach, breaks down today’s wall!
All in all you’ll teach them,
…will break down theirs wall!”
