În mijlocul unui ev ce se transformă neîncetat am apărut şi noi, această generaţie a celor născuţi în anii apusului erei comuniste. Chiar dacă această trecere spre asfinţit a durat atât de mult, iar zenitul s-a prelungit dincolo de orice limită, orizontul schimbării este însă tot mai aproape. Indiferent că ne place sau nu, ceasurile astrale au o precizie ce nu poate fi pusă la îndoială decât de cei care nu au răbdare să înţeleagă sau măcar să perceapă trecerea clipelor înşiruite ordonat pe axa timpului. Şi chiar dacă am încerca să oprim această devenire, tot ne-ar fi imposibil, fiindcă ar fi ca şi cum am dori să oprim revărsarea mării în ocean. Nimic nu poate opri devenirea naturii, societăţii şi a tuturor lucrurilor din universul în care trăim, un macrocosmos ce întinde pe spaţii nesfârşite, ce nu pot fi înţelese niciodată pe deplin.
Cu toate acestea, omul, această îngemănare paradoxală dintre spirit şi materie, încearcă să se autodefinească ca un fel de zeu în mijlocul naturii, ca un împărat peste atomi şi peste energiile telurice primordiale. În imaginaţia sa de excepţie, decade adeseori crezând că lucrurile pe care le zămisleşte vor dura veşnic, iar prins în jocul vieţii uită prea repede cât este de muritor.
Cât de mult valorează o clipă de viaţă? Dar o zi, cât preţ ar putea avea? Şi cine ar putea adăuga timp la propria sa viaţă, cumpărându-l cumva de la un fel de talcioc cosmic? Bineînţeles că acest lucru este cu neputinţă, dar imaginaţia refuză limitele, forţează materia dincolo de limitele ei fireşti, târând-o prematur în nefiinţă. Şi ce rămâne atunci, decât ruină şi deznădejde, şi mai ales, un amar pustiu?
Totul este făcut să dureze doar pentru o perioadă de timp. Ere, epoci, perioade şi timpuri se duc fiecare unele după altele, pregătind de fiecare dată etapa următoare şi preluând doar pe cei care într-un fel sau altul s-au pregătit, învăţând lecţia transformării interioare deopotrivă cu schimbarea perpetuă a cosmosului înconjurător.
Cunoaşterea ce se preschimbă în auto-cunoaştere are o valoare nepreţuită într-un astfel de context, oferind posibilitatea saltului de la un ev la altul, de la o dimensiune la alta, pentru ca la final prin marele salt să se atingă nemurirea. Pare surprinzător, chiar nebunesc, un astfel de gând, dar prinşi în ghearele temporalităţii, prea puţini reuşesc să se elibereze de legăturile fatale ale predestinării clipei ce piere imediat ce apare.
Destinul omului este grandios, dar realizabil numai prin ataşarea fermă de principiile ce guvernează transformarea ireversibilă a universului. În afara supunerii faţă de aceste legi, fiinţa umană este la fel de neputincioasă ca un asteroid sortit arderii în atmosfera densă a planetelor pe lângă care trece sau prin topirea definitivă în sorii incandescenţi din cuprinsul spaţiului nesfârşit.
Iar la nivel global, umanitatea poate face saltul doar atunci când se organizează pe nivele tot mai superioare, când progresează prin zămislirea de sisteme tot mai perfecţionate ce armonizează tot mai bine dorinţele societăţii cu esenţa creaţiei în mijlocul căreia existăm. Doar prin punerea de acord cu aceste legi imuabile, umanitatea poate progresa la nesfârşit, iar devenirea va fi atunci înălţătoare şi nu distructivă.
Ne temem de natură, ea înfăţişându-se ca un monstru capricios ce ne domină şi ne aruncă în tenebrele adâncului fără fund. Ne temem de noi înşine, ne este frică să contemplăm abisul din noi, ce se deschide prăpăstios sorbindu-ne imaginaţia asemenea unei găuri negre în cuprinsul eternităţii. Ne temem unul de altul şi ne respingem la fiecare pas, încercând doar să profităm cât mai mult unii de alţii, uitând că doar împreună putem reuşi în marea aventură a vieţii, că împreună formăm un tot inseparabil ce exprimă în mod plenar noţiunea de om.
În schimb, ne prindem cu nădejde de ceea ce piere, de valori materiale perisabile, de idealuri ce dispar o dată cu simpla întrebuinţare. Ne agăţăm cu disperare de tradiţii şi forme, ignorând fondul ce se discerne dincolo de simpla aparenţă. Reprimăm gândul veşniciei şi urâm pe cei care ne aduc aminte de ea. Ne creăm o lume atipică, izolată de univers, evoluând amorf şi schizofren prin încălcarea flagrantă a marilor legi ce se exprimă prin adevăr, frumos şi lumină.
Şi atunci, surprinşi de consecinţe ne topim în aşteptarea unei judecăţi ce nu poate fi o veste bună, a unei examinări pe care o negăm asemenea delicventului ce refuză aducerea în faţa curţii de juraţi. Şi astfel, ura împotriva semenilor, ura împotriva universului şi chiar împotriva propriei fiinţe amorsează deopotrivă distrugerea personală şi colectivă, asemenea unei bombe sinucigaşe declanşate prin gestul nebunesc al aruncării fără a te gândi în vâltoarea evenimentelor uitând de sine, sfidând consecinţele.
Este acesta un eroism? Nicidecum, ci doar elanul celui care se răzvrăteşte împotriva legilor ce guvernează fiinţa, a celui ce nesocoteşte autoritatea spirituală aşezată asupra noastră prin zămislirea în condiţia umană. Iar teribila frică de moarte ne anihilează puterea, ne deformează, ne aduce în întunericul nefiinţei.
Însă dincolo de toate aceste lucruri ce evoluează negativ, se poate discerne strălucirea cunoaşterii ce nu poate fi biruită, lumina ce vine din adâncul fiinţei noastre ca răspuns la chemarea exterioară a cuvintelor ce zămislesc un nou ev şi o nouă viaţă. Şi astfel, renaşterea devine posibilă, iar căderea poate deveni într-o clipă înălţare.
Nu este vorba de poezie sau de un joc straniu al limbajului, ci de o realitate palpabilă ce se acordează cu sunetele fundamentale ce ţin la un loc lumea, universul şi pe fiecare dintre noi. Este muzica ce vine din sferele eterne, de la Marele Autor, o descoperire inefabilă, dar în final lămurită, a ceea ce vom fi atunci când răspundem chemării de a fi oameni cu adevărat prin dovedirea supremaţiei spiritului asupra materiei şi a luminii asupra întunericului.
Şi astfel, prin accederea la lumina transformării depline, chipul Autorului ne devine tot mai clar, frica dispare, iar puterea ia locul slăbiciunii. Atunci, totul devine posibil, iar cel mai slab dintre noi, devine o forţă irezistibilă. Este acesta un joc al imaginaţiei? Într-un fel da, dar al unei imaginaţii ce se articulează ferm pe realitate şi pe adevăr.
Schimbarea este posibilă oricând şi nicio cădere nu este ireversibilă, dacă avem tăria de a face paşii necesari ai declanşării proceselor regeneratoare, lucru valabil pentru individ, societate şi pentru întreaga lume. Este o aventură a cunoaşterii pe care nu trebuie să o ratăm într-o aşteptare fără rost.
