Am primit în urmă cu câteva minute scrisoarea de mai jos, prin internet, de la domnul Mihai Vinereanu, cunoscutul filolog din New York. O transcriu cu introducerea „diacriticelor” românești:
Stimate Domnule Profesor,
Cum vă spuneam la telefon am o mare nelămurire: cu mulți ani în urmă, pe vremea când eram student, am citit în traducere românească pe Herodot. Traducerea m-a dezamagit întrucât erau o serie de capitole lăsate afară (netraduse). Aici la New York am recitit pe Herodot în limba engleză, desigur fără niciun fel de abrevieri. Atunci am descoperit cu mare plăcere ce spune Herodot despre Zamolxe, anume că unii greci spun că a fost elevul (sau sclavul) lui Pythagora, dar Herodot spune clar că el (Herodot) nu crede așa ceva întrucât Zamoloxis trebuie să fi trăit cu mulți ani înaintea lui Pythagora. Herodot nici nu putea să gândească altfel întrucât a fost aproape contemporan cu Pythagora (cca 569- cca 494, i. d. Ch.), iar Herodot (cca 484 – cca 425, i.d. Ch.). Cum putea să creadă Herodot aceste bazaconii ale unor greci smintiți când el s-a născut doar la 10 ani după moartea lui Pythagora? Dacă Zamolxis ar fi fost elevul lui Pythagora trebuia sa fie doar cu vreo 30-35 de ani mai în vârstă decât Herodot, poate chiar mai tînăr, astfel încât Zamolxis ar fi putut fi chiar în viață când istoricul grec scria despre el. Or acest lucru este cu neputință din moment ce religia zamolxiană avea deja o vechime considerabilă pe vremea lui Herodot. Desigur, confuzia a pornit de la faptul că religia fondată de Zamolxis avea multe în comun cu doctrina filosofică a lui Pythagora. În acest caz există doar două soluții: fie Pythagora s-a inspirat din credințele filosofico-religioase ale traco-dacilor, fie ambele au o sursă comună ( sau surse comune).
Pe de altă parte, niciun autor român nu pare să cunoască acest detaliu. Lacuna am pus-o pe seama superficialității unor autori care nu merg direct la surse și citează la mâna a doua sau a treia. În schimb, zilele acestea am căutat pe internet să văd dacă este ceva nou despre Zamolxis. Toți comentatorii spun același lucru, fără să citeze direct autorii antici. Unul în schimb, zice că traduce direct din Herodot pasajul cu pricina, dar nici el nu “traduce” partea de frază unde Herodot spune că el nu crede ca Zamolxis să fi fost sclavul lui Pythagora, întrucât acesta a trăit cu mult timp înaintea lui Pythagora. Desigur, este de presupus că autorul articolului de pe net nu vrea să spună că a tradus direct din greacă, ci din română (articolul de pe net fiind în engleză). În acel moment am avut revelația că poate traducătorilor în limba româna “le-a scapat” din vedere acest detaliu absolut esențial pentru spiritualitatea română, care ne scoate din poziția de subordonați din punct de vedere spiritual și ne transformă în precursori și promotori ai celor mai înalte valori spirituale din Europa acelor vremuri. În acest caz avem de a face cu o crimă de neiertat, iar lumea academică românească este, de asemenea, de condamnat dacă după atâtea decenii nimeni nu a descoperit mistificarea. Eu nu pot găsi aici un Herodot în limba română, dar desigur putem găsi pe cineva care să verifice acest detaliu. În caz că traducătorii lui Herodot în limba română n-au făcut ceea ce am presupus mai sus, atunci avem de a face cu ceva mult mai grav: indolența “elitei” intelectuale românești față de adevăratele valori spirituale ale poporului român.
Care este opinia Dvs. în această problemă?
Cu stimă,
MV
M-am grăbit să-i răspund domnului VINEREANU, felicitându-l pentru raționamentul său, perfect logic și de azi înainte aparținând marilor momente de revelație spirituală românească. Numai pentru atât și domnul VINEREANU merită recunoștința noastră, a românilor, în perpetuitate. Din fericire, mai avem și alte motive, printre care și un dicționar etimologic al limbii române, deschizător de perspective dintre cele mai atrăgătoare pentru cercetătorii autentici ai trecutului nostru istoric.
Dar nu e vorba numai de recunoștința românilor, căci Pythagora este un moment de răscruce în istoria omenirii întregi. Iar dacă această răscruce s-a făcut prin filosofia lui Pythagora, care, cum spune Homer, a preluat și a difuzat în lumea grecească idei din religia daco-geților, atunci această răscruce este, în fapt, opera lui Zamolxis și a celor care i-au urmat învățăturile, stârnind uimirea și admirația aparte a lumii greco-romane.
Mărturisesc că sunt numai câțiva ani de când am citit cu oarecare insistență textele lui Pythagora. Am avut totodată privilegiul de a citi și de a comenta cu autorul, Mihai Spăriosu, romanul filosofic A șaptea scrisoare, dedicat vieții lui Platon, cu numeroase trimiteri și comentarii la Pythagora. De pe urma acestor lecturi am rămas cu un sentiment ciudat, i-aș zice chiar concluzie: spiritul din textul și mai ales subtextul scrierilor atribuite lui Pythagora mi s-a părut cunoscut, cunoscut bine mie, ca cititor al Evangheliilor, al Noului Testament, ce mă aflu a fi. Mi-e teamă să nu blasfemiez ori să rătăcesc, dar în această parte a Bibliei spiritul învățăturii pythagoreice îmi pare mult mai viu, mai prezent decât ceea ce s-ar putea numi spiritul sau moștenirea din Vechiul Testament.
Cu alte cuvinte, mi-este mult mai ușor să identific rădăcini ale creștinismului, ale „pledoariei” christice, în textele phytagoreice decât în textele vetero-testamentare… Îndeosebi la nivelul intuitiv, al impresiei la lectură, la nivelul noutății specifice pe care o aduce creștinismul, este ușor să legi, așa cum au făcut-o deja unii, pe Pythagora de Iisus. Precursor al lui Iisus a fost considerat și Zamolxis, cum bine se știe. Datorită domnului VINEREANU însă putem fi siguri că însuși Pythagora a avut un nobil precursor. Fie direct prin Zamolxis, fie pe altă cale, Pythagora a luat cunoștință de religia și alte învățături ale geto-dacilor și a fost marcat de ele, iar prin el întreaga spiritualitate europeană, creștină, își are rădăcini nord-dunărene.
Dacă Zamolxis ar fi fost elevul lui Pythagora, așa cum bine observă domnul VINEREANU, Zamolxis și Herodot ar fi fost contemporani, practic. Nu ar fi avut vreme, în două-trei decenii, să se închege o religie de care să se ducă vestea așa de departe, din Dacia până la greci. Nici chiar succesiunea inversată, pe care o propune și o demonstrează impecabil domnul VINEREANU, nu e de luat în seamă decât cu condiția de a introduce între Zamolxis și Pythagora un interval de timp mai mare. Cel puțin timpul necesar pentru ca o religie să se închege și să se impună unui popor întreg. Căci, nota bene, principala deosebire între Zamolxis și Pythagora pare a fi aceea că primul a predicat pentru întreg poporul dacic, pentru „tot natul”, în vreme ce Pythagora a considerat că numai puțini dintre grecii săi puteau avea acces la învățătura mântuitoare. Aveau pregătirea spirituală absolut necesară! Ceea ce apropie o dată mai mult zamolxianismul de creștinism, de învățătura cristică, atât de „democratică”.
Mă grăbesc să închei, pentru a aduce cât mai repede la cunoștința publicului textul domnului MIHAI VINEREANU, text care va face istorie, sunt convins. Sper să aibă parte de comentarii aplicate și decente, fără exaltările semidocte ale celor „scrântiți întru Zamolxis”, care au îngreunat până acum de atâtea ori percepția corectă, la nivelul publicului larg, a moștenirii din substratul geto-dacic al plămadei noastre etnice.
Fac totuși o precizare: în traducerea românească, inclusiv cea publicată în Fontes Historiae volumul I, nu este omisă fraza prin care Herodot se îndoiește că Zamolxis a putut fi elevul sau sclavul lui Pythagora. Accentele critice la adresa celorlalți filologi și istorici români sunt așadar puțin prea dure, mai ales dacă ne gândim că și lui Mircea Eliade i-a scăpat „detaliul” pe care domnul VINEREANU l-a remarcat, iată, primul, primul dintre toți cei care s-au ocupat de istoria veche a românilor, a grecilor: Zamolxis, dacă comparăm când au trăit Pythagora și Herodot, deducem lesne că nu putea fi mai tînăr decât Pythagora, ci mult mai în vârstă. Iar legătura pe care o face Herodot și alți greci între Zamolxis (religia geto-dacilor) și Pythagora, presupune o anterioritate consistentă a lui Zamolxis și a religiei sale față de Pythagora. Nu de azi pe mâine se constituie o religie, un sistem de credințe urmate de un popor întreg, la care se adaugă timpul necesar pentru ca faima acelei religii să depășească propriile fruntarii.
În mod deosebit suntem nevoiți să înregistrăm o vechime mult mai mare a monoteismului geto-dacic, aceasta fiind una dintre concluziile cele mai importante la care ne deschide calea domnul MIHAI VINEREANU.
Deocamdată atât, din mulțimea de sugestii, ipoteze și comentarii pe care le îngăduie raționamentul, revelația domnului MIHAI VINEREANU! Să ne trăiască!
