Să discuţi despre religie în perioada contemporană e un act de curaj dar şi de cultură deoarece fie te afunzi în polemici interminabile, fie n-ai parte de auditoriu sau de parteneri de dialog. Faptul pare cel puţin curios la o primă vedere deoarece propaganda religioasă utilizează din plin toate mijloacele de informare în masă, cu scopul de a atrage, sau de a lua de la alte culturi cât mai mulţi adepţi cu putinţă. Aspectul în sine n-ar fi rău, dar cea mai mare problemă apare în momentul în care religia devine factor de conflict armat şi mai ales factor într-un conflict de mari proporţii. Unul dintre cele mai mediatizate subiecte care au însoţit conflictele din Iraq şi din Afganistan, a fost acela al aşa-zisului conflict religios între creştini şi arabii musulmani, fiecare parte implicată considerând că ceilalţi sunt “diavolul” şi că trebuie luptat cu orice mijloace împotriva lui. Singurul diavol este de fapt ignoranţa indiferent la ce nivel s-ar afla ea iar singurul remediu al acestei stări de lucruri stă în educaţie, atât cea laică cât şi cea religioasă. Dacă arabii ar realiza că religia creştină are ca fundament iertarea, iubirea şi toleranţa, iar că ideologia religioasă mahomedană are la bază Coranul revelat de arhanghelul Gabriel, conflictul religios ar dispare de la sine. Dacă creştinii ar înţelege importanţa covârşitoare pe care au avut-o arabii în Europa pe plan ştiinţific, artistic şi cultural, dacă ar realiza cât de mult a contribuit civilizaţia arabă la patrimoniul cultural al umanităţii, conflictul ar fi înlocuit instantaneu cu un sentiment general de respect şi recunoştiinţă. Aşadar e suficient că fiecare parte să facă un efort minim de a privi în direcţia corectă şi pur şi simplu printr-o înţelegere profundă a situaţiei n-ar mai fi nici un război… “PAX VOBISCUM”
Tudor Vlad
