„DE MIC BĂIET PĂDURI CUTREiERAM”
Trăit-a pe acest pământ
Un lujer mic de floare
Fugea cu buclele în vânt
Și surâdea în soare,
Vorbea cu toate, într-ales
Pe limba lor ciudată
Ele- șopteau c-au înțeles
De fiecare dată
Și gâzele și moși bondari
Și culbecii cu coarne
Și flori albastre, nuferi mari
Râdeau, să se răstoarne…
Dar cel băiet crescu ușor
Zeifir de primăvară
Lângă„conacul” cu pridvor
În cel capăt de țară.
Și-acuma-l chemau depărtări.
Nu mai era de-o schioapă
Și ochii lui cătau spre zări
Spre visele ce-adapă.
Vacanțele erau un semn,
Codrul era aproape,
Dorul de ducă un îndemn
Spre irizări de ape.
Codrul cel falnic îl chema
Sub poala lui cea verde,
Iarba covor îi impletea
În umbra ce se pierde
Mergea gândind la ce-i frumos
Urcând către izvor
Iar vântul fluiera voios;
Păsări oprind din zbor.
Și pasul când îl înturna
Mai plămădind un vers
Iar lângă lac se așeza
Gândind la-al vremii mers.
Odată visul împletit
Cu dorul către lume .
Acel Făt, cel Frumos ursit
Plecă spre soare-apune.
Multe-a văzut în calea lui
Și saltimbanci și stele
Dar dorul cald al codrului,
Potecile cu iele ,
L-au tot chemat la ele iar
Și sufletu-i era de jar!
L-ademeneau codrii străbuni
Un lait motiv, spre ei, spre lumi.
FEERIE
Leagăn de nuferi,
Licăr de pleoape,
Roate de ape.
Nisip sub trestii
Prefiră valul,
Raci sapă malul.
Vânt de prin sălcii
Parfum încarcă,
În mica barcă.
Plutiri de văluri
Pe corzi de liră,
Visuri înșiră.
La mal s-alină
Struna iubită,
Dormi fericită!
FLORILE TREC
Florile trec,
Ca visul de vară,
Şi nu se-ntorc, iară;
Anii-mi petrec…
Apele fug;
În ochii tăi tulburi
Simt taine sub colburi,
Inimi pe rug!
Nu pot să plâng.
Ploile-mi susură,
Vântul îmi murmură;
Inima-mi strâng.
Crinii şoptesc
Sânului, dor,
Şi anilor…
Feţe-mi zâmbesc.
Cade din nor
Luna deşartă,
Prin zarea spartă;
Cutezător!
Nu pot sa plâng,
Inima-mi strâng;
Anii-mi petrec:
Vieţi, înec…
Crinii şoptesc,
Florile trec,
Feţe-mi zâmbesc.
Cade din nor
Cutezător…
Apele fug…
CĂNTECUL LACULUI
(Parodie, după Mihai Eminescu)
Flori de nufăr, în potire, strâng al murmurului val,
Ştimele, fără de număr, încing horele pe mal.
Visul lunecă pe ape, căutând tihnit liman,
Frunzele, a pădurii pleoape, ostenite, adorm pe ram.
Sub al paşilor de zână, foşnind în măruntul dans,
Iarba cântă în surdină, cu al stelelor balans.
Pe a lacului mătase, sub al farmecului dar,
Lebedele, în gondole, lasă valuri de cleştar.
Luna, pletele-şi resfiră peste ape şi-ntuneric,
Smălţuindu-le-n smaralde şi-n sclipiri de vis feeric.
Toate sunt ca altădată, pe cel lac cu unde line,
Şi pe-aripi de libelulă, pleacă doruri… către tine…
LUMEA MEA DE VISE
Unde-i lumea mea de vise?
Mă întreb cu glasul stins,
Unde-s florile ucise?
Unde-i lacrima din plâns?
Au zburat cu frunza…, toamna,
Şi cu ghiocei în păr…
Numai luna, numai doamna
Le-a văzut într-adevăr…
‘Cerc sà le găsesc, zadarnic;
Ele s-au ascuns în neant,
Sub al brumelor zăbranic,
Al temutului Garant.
Pleacă lumea mea de vise
Cum pier florile ucise…
FLOARE ALBASTRĂ
Unde eşti tu, floare albastră,
Floarea nopţilor cu stele ?
Te-ai ascuns în umbra lunii,
Zână a visurilor mele…
Floare albastră, floare albastră
Cu privirea de cicoare,
Umbra degetelor tale
Se ascunde-n stropi de soare.
Floare albastră, strop de mare,
Eşti când veselă, când tristă;
Treci prin lume ca o boare,
Diafana mea artistă…
FORMĂ ȘI DEZAGREGARE
Azi m-am născut din infinit
Şi parcă vin deaproape,
Sau ceţuri m-au acoperit
Cu ferestre de ape.
Păşesc peste nisipul greu.
Alb, presărat cu sare
Şi simt că neantul e al meu:
Aer, pământ şi mare.
Oglinda soarelui sus pus
Îmi urmăreşte umbra.
El da, Eu încă n-am apus,
Dar îi încalc penumbra.
Când zbor ca un meteor stins,
În prag de disipire,
Se-opreşte în loc timpul învins
Sub neagra mea privire.
Dezagregat, m-am tot pierdut
In căi fără de ştire…
Dintr-o scânteie-am înviat
Cu foc de nemurire.
LUMEA MEA DE VISE
Unde-i lumea mea de vise?
Mă întreb cu glasul stins,
Unde-s florile ucise?
Unde-i lacrima din plâns?
Au zburat cu frunza…, toamna,
Şi cu ghiocei în păr…
Numai luna, numai doamna
Le-a văzut într-adevăr …
‘Cerc sà le găsesc, zadarnic;
Ele s-au ascuns în neant,
Sub al brumelor zăbranic,
Al temutului Garant.
Pleacă lumea mea de vise
Cum pier florile ucise…
MĂIASTRA
Sub izvorul din pădure
Susurând sub stânci albastre
Se ascunde un castel falnic
Încrustat cu joc de astre,
Marmoră, argint, granate,
Filigran în rocă dură,
Luminat de nestemate.
Colonnade, arcuri lucii,
Galerii, tronuri și trepte;
Tot ce mâna veșniciei
Taie-n linii, curbe, drepte…
Aur, stalagmite, perle,
Prinse-n bolta de cristal
Luminează, șerpuinde,
Ape limpezi, de metal,
Împietrite în cascade,
Din făntâni create anume
Cu satiri, cu nimfe albe,
Și dragoni sculptați în spume…
Printre dalele albastre,
Cu luciri de azurit,
Curge-un fir de-argint, subțire,
De sub stânca de granit.
Mai în jos, un lac, se face,
Unde umbre vezi plutind;
Cântă nuferii albaștri,
O Măiastră adormind…
Cine e făptura sacră,
Vis, în artă împletit ?
Este-a poeziei muză,
Stihul cel neostenit,
Care leagă fir de vrajă…
FRUMOASA MEA
Frumoasa mea, iubită, visătoare,
Cu pletele aprinse, ca o vrajă,
Te văd o Penelopă țesătoare,
Ce porți fidelitatea ca o mreajă .
Frumoasa mea, iubită, visătoare,
Te plimbi pe sub cireșii din grădină;
Te faci că ai uitat, așa e oare
Când cercetezi a inimii lumină ?
Frumoasa mea, iubită, visătoare,
Prefiri mătănii cu boabe de sfinți;
Ieri mi-ai trimis mesajul pe o floare…
Frumoasa mea, iubită, visătoare,
Ești talerul pierdut între arginți,
Iubita mea umbrită de candoare.
MITUL IUBIRII MELE
(Vechi tablou)
Tirania iubirii
Se sparge în cioburi
Ce cad cristalin
La poala iubitei-un vis de blândețe,
Cu plete bălaie și zâmbet senin…
Mă-nviorezi în iris, ascuns de o cicoare,
Te-nvălui în hlamidă de palidă mătase
Ce unduiește-n valuri pe umerii de floare…
Tu te-nfiori molatic, cu genele umbroase…
Talazuri lungi, trec anii, în volburi-plăsmuire,
Furtunile din suflet iau calmul lin, de seară…
Încet,
Cu borangicul pe tâmple se coboară:
Anii și amintirea –n oglinzi de menuet…
BIOSFERĂ
Hrănind lumina cu ideea vieţii
Materia urcă înspre nesfârşit,
Perpetuând atomii definit,
Hrănind lumina cu ideea vieţii.
Pe axe de planete prinse-n nit
Se rotesc nori şi zorii dimineţii;
Se mai ascund sub draperia ceţii,
Pe axe de planete prinse-n nit.
În flux şi în reflux, necăutat
Tălăzuiesc în trezie şi vis,
Pe ţărmul umed şi mereu deschis,
Din care primul simţ s-a întrupat –
Atom, de mână cu atom sprinţar:
Din ancestral înspre cuaternar…
BALADA DULCELUI MIHAI
Un licăr de pleoape
În sfintele ape,
Spre ceruri privire
Și spre omenire.
Drag al meu Mihai,
Pe un plai de rai,
Ai cântat izvoare –
Românie -n soare.
Ai plans cu alean
Dorul unui neam,
Greul ce-l adastă
Sub cea aspră castă.
Gândul tău de aur
Ne țesea tezaur…
Azi sclipesc pe cer,
Și nu efemer,
Versurile tale:
Steme din paftale.
Și iarăși, bădiță,
Cânt de poieniță,
Ziceai din caval
Seara de pe deal…
N-ai uitat nimic
Din păsul meu trist.
Tot ți-am zis și-mi zic:
Cine nu te știe ?
Plans și voioșie!
O lume te cheamă
„Mult poet, de seamă”
Aur și palate,
Mândre nestemate –
Versurile tale:
Cânt și osanale.
Când mă uit în carte
Mă chemi de departe
Să te caut anume
Cum zbori peste lume.
Nume de luceafăr,
Nume din plai sfânt,
Nume cântat veșnic
În cer, pe pământ…
Scris-au cronici multe
Despre versul tău;
S-au speriat ciocoii
Și te-au dat la rău,
Dar mintea ta caldă,
Ca o mângâiere,
Nu le-a dat putere
În mârșava vrere!
Te-au răpus, trădalnic,
Dar ești viu și falnic,
Mândrul meu Mihai,
Bradul de pe plai;
Bardul de pe plai,
Soare în lume, stai!
Bădie Mihai,
Cel mai falnic crai,
Tu, grijă să n-ai!
————————————-
Melania RUSU CARAGIOIU
Saint Constant, Canada
15 Iunie 2021
