În ediţia din data de 3 august a.c. a ziarului Adevărul, a apărut un text consacrat fostului şef al statului, Nicolae CEAUŞESCU, şi închisorii Doftana, unde, potrivit autoarei, acesta ar fi fost bătut de către proprii tovarăşi de detenţie, ca urmare a sustragerii sistematice, în interes strict personal, a suplimentului de hrană destinat colegului său de detenţie. Pe această pagină apare, însă, şi un scurt text intitulat: „Poetul Goga, binefăcătorul comuniştilor”. Nu cunosc cine este această Lavinia BETEA, autoarea articolului, cum nu cunosc nici pregătirea sau opera acesteia.
O informaţie banală, respectiv înlocuirea, la începutul anului 1938, a lui Eugen SAVINESCU, directorul închisorii Doftana, cu un oarecare IRIMESCU, până la acel moment directorul, ai blând i mai omenos, al închisorii Galata, îi oferă autoarei prilejul de a lansa un atac infam la adresa poetului naţional O. GOGA, sugerând, spre a-i compromite imaginea în posteritate, legături, total inexistente, între acesta şi comunişti[1]. Ceea ce nu e doar inexact şi fals, ci şi odios!
La momentul înlocuirii respective, poetul deţinea funcţia de prim-ministru într-un guvern extrem de efemer[2], dar care, datorită prestigiului şefului său, a devenit celebru în istorie.
Din lectura succintului text consacrat acestui detaliu, rezultă că această Lavinia BETEA[3], dovedind o ruşinoasă lipsă de informare, încearcă să-l înscrie pe O. GOGA în rândul susţinătorilor comuniştilor[4]. Nici cei mai aprigi duşmani ai poetului şi omului politic O. GOGA n-au făcut greşeala de a face cea mai mică legătură între acesta şi mişcarea comunistă.
Este adevărat că, relativ recent, un tânăr cercetător[5] a publicat un text consacrat unei posibile întâlniri între O. GOGA şi V.I. LENIN cu prilejul traversării de către poetul român a Rusiei, răvăşită de revoluţia bolşevică, în drumul său spre Paris, unde prezenţa sa era necesară în perspectiva semnării tratatelor internaţionale care să recunoască unirea din 1 decembrie 1918 şi, implicit, fruntariile României Mari. Tânărul doctorand bucureştean îşi bazează informaţia pe amintirile discutabile ale unui fruntaş comunist[6], descoperite de el în arhivele fostului CC al PCR[7].
Am avut prilejul de a mă pronunţa deja în legătură cu cele afirmate de cercetătorul bucureştean, de aceea, nu mai insist. Consider, în continuare, incertă şi foarte discutabilă acea întâlnire, cu atât mai mult cu cât poetul român nu s-a referit niciodată în scrierile sale, în corespondenţa sau în jurnalele redactate, la acest eveniment sau la discuţiile pe care le-ar fi avut cu V.I. LENIN[8]. Este foarte adevărat că, în calitatea sa de francmason, O. GOGA fusese însărcinat, de cercurile francmasonice occidentale,[9] să contacteze noile forţe politice din Rusia, după căderea ţarismului, lucru pe care l-a şi făcut, dând, astfel, posibilitatea francmasonilor să-şi reia legăturile cu noile structuri de putere instituite la Petrograd.
Cu toate acestea, insă, după cum rezultă, dincolo de orice îndoială, din discursurile, articolele sau intervenţiile sale parlamentare, O. GOGA a fost unul dintre cei mai fermi, constanţi şi categorici duşmani atât ai doctrinei, cât şi ai mişcării comuniste în ansamblul ei[10].
Dealtfel, tocmai datorită acestei situaţii, la foarte scurtă vreme după instituirea regimului comunist la Bucureşti, O. GOGA a fost una dintre victime, în sensul trecerii la index a întregii sale creaţii literare şi artistice[11], revenindu-se după foarte mulţi ani, cu publicarea, trunchiată şi parţială, a unora dintre scrierile sale. Chiar dacă regimul comunist a dispărut în România în urmă cu peste 20 de ani, nici până în prezent nu s-a reuşit publicarea operelor complete ale lui GOGA.
Necunoscând aceste minime informaţii despre poet, autoarea textului se mulţumeşte să formuleze o apreciere, care nu-i face cinste, potrivit căreia, poetul O. GOGA ar fi fost nici mai mult, nici mai puţin decât binefăcătorul comuniştilor.
Dacă ar fi existat cel mai mic element posibil, privind o astfel de atitudine, O. GOGA n-ar fi fost interzis şi scos din biblioteci de cenzura comunistă.
Ceea ce cu siguranţă nu ştie autoarea acestui text este faptul că soţia lui O. GOGA, celebra spioană, cu un excepţional fler politic, potrivit propriilor sale declaraţii, în perioada în care Gheorghe GHEORGHIU DEJ şi grupul său se aflau întemniţaţi în lagărul de la Tg. Jiu, l-a vizitat în câteva rânduri , ducându-i, de fiecare dată, diverse bunuri şi produse. Ca urmare a acestor fapte, după 1945, când a fost judecată pentru „subminarea economiei naţionale şi trădarea ţării”, în mod miraculos şi aproape inexplicabil, ea a scăpat doar cu domiciliul forţat la Ciucea, nefiind azvârlită, ca Maria ANTONESCU, de exemplu, în gulagul comunist. Ulterior, deşi urmărită pas cu pas de securitate şi marginalizată, Veturia GOGA va reuşi să păstreze intact domeniul de la Ciucea, bunurile aferente acestuia, dar şi să-şi ducă la bun sfârşit obiectivele avute[12].
Tot cu superficialitate, autoarea articolului trece şi cu privire la celelalte nume din succinta consemnare.
Este adevărat că Mihai RALEA a avut relaţii apropiate cu mişcarea comunistă din ţara noastră[13], deşi el era în acelaşi timp şi un apropiat colaborator al morganaticului rege criminal Carol al II-lea[14].
De altfel, după instaurarea regimului comunist la Bucureşti, şi ca o recompensă dată de foştii deţinuţi comunişti din închisorile regimului carlist, Mihai RALEA va fi numit ambasador în SUA[15], unde, ca importantă figură a francmasoneriei româneşti, prin contactele avute în rândul elitei diplomatice americane, a reuşit să obţină recunoaştere şi înţelegere din partea S.U.A. pentru regimul comunist instalat în România.
Revenind la textul în discuţie, atragem atenţia autoarei, dar şi opiniei publice în general, că O. GOGA nu a acţionat pentru că, subit, sentimentele sale puternic anticomuniste s-ar fi schimbat, eventual, la intervenţia lui Mihail RALEA.
În realitate, O. GOGA, în calitatea sa de şef al executivului, a profitat de oportunitatea oferită de o astfel de olicitare, venită din partea unui apropiat colaborator al lui Carol al II-lea, pentru a înlocui din funcţie pe Eugen SAVINESCU, favoritul altei grupări politice, anterioare, şi pentru a da o slujbă unuia dintre „lipitorii de afişe” din propriul partid în campania electorală de la sfârşitul anului 1937[16].
După cum se poate vedea, această practică, păguboasă şi nocivă, a clientelismului politic este una veche la români[17], căci, şi atunci, ca şi acum, cei care câştigă alegerile îşi impun, ulterior, în anumite funcţii, în general bine remunerate, proprii partizani politici, indiferent de pregătirea sau competenţele acestora.
După cum se poate vedea, nu este vorba de o abordare din punct de vedere doctrinar sau ideologic, aşa cum lasă să se înţeleagă autoarea articolului, ci de o păguboasă practică politică dâmboviţeană, de care, după cum s-a văzut, după 1990, nu putem nici astăzi scăpa.
[1] Cum se ştie, Octavian GOGA a avut legături şi chiar a sprijinit diverşi intelectuali români cu vederi de stânga. Astfel, ca membru a Academiei Române, a votat pentru acordarea unui premiu lui A. TOMA, pentru o traducre a versurilo reginei Elisabeta. Ca şef de publicaţii, Octavian GOGA a găzduit colaborările lui Eugen JEBELEANU şi Zaharia STANCU, iar ca filantrop a oferit substanţiale ajutoare multor scriitori tineri, inclusiv unor evrei ca I. PELTZ. Dar a făcut asta datorită unei naturi extrem de generoase, deplin solidar cu semenii lui aflaţi în momente critice, sub aspect pecuniar sau material. Eugen JEBELEANU şi Zaharia STANCU, două nume celebre pentru literatura română în timpul regimului comunist, primeau, în anii 30, lună de lună, sume substanţiale de bani din partea lui Octavian GOGA. Deşi amândoi au deţnut funcţii importante în conducerea breslei scriitoriceşti, bucurându-se de aprecieri elogioase din partea noului regim comunist, nici unul nu a mişcat un deget măcar pentru scoaterea de la index şi reconsderarea operei şi activităţii fostului lor binefăcător
[2] Este vorba despre guvernul de extremă dreaptă GOGA-Cuza, impus ţării, după alegerile din toamna anului 1937, deşi partidul acestora se situase doar pe locul al III-lea. Scopul lui Carol al II-ea era de destabilizare a ţării şi de pregătire a viitoarei dictatur personale. De acea, în dispreţul rezultatului alegerilor, la 29 decembrie 1937, Octavian GOGA este numit prim ministru, iar la 10 februarie 1938 este demis de acelaşi rege Carol al II-lea. Speriat de prestigiul în creştere al fostului său prim ministru, dar şi al partiduui politic al acestuia şi, în general, al partidelor politice de extrea dreaptă, regele Carol al II-lea va dispune suprimarea fizică, prin otrăvire, a fostului premier. Astfel, la scurtă vreme după revenirea sa în ţară, din Elveţia, unde intenţionase să rămână definitiv, scârbit de viaţa politică dâmboviţeană, Octavian GOGA, urmărit permnent şi pas cu pas de agenţii Siguranţei, este otrăvit, la Cluj, în data de 5 mai 1938, decedând, două zile mai târziu, la Castelul său din Ciucea.
[3] Articolul propriu zis este nesemnat. Însă în ediţia on line a ziarului respectiv este indicată ca autoare această persoană.
[4] Este adevărat că, în perioada interbelică, au existat destui intelectuali români importanţi care au avut legături şi au colaborat cu mişcarea comunistă, de inspiraţie sovietică, din România. Dar, nici un moment, deşi poetul a avut legăuri cu ei, nu le-a urmat exemplul. El a consierat fără încetare comunismul extrem de nociv pentru români şi interesele lor, un duşman periculos pentru idealurile naţionale de atunci şi din totdeauna ale poporului român.
[5] Avem în vedere articolul „O întâlnire GOGA-Lenin?”, apărut în numărul din aprilie 2011 al publicaţiei Istorie şi civilizaţie şi semnat de Dorin-Demostene IANCU
[6] Este vorba despre un oarecare Silviu ZUGRAV. El precizează că a descoperit dactilografierea mărturisirii lui Silviu Zugrav, care pretinde că ar fi fost martor ocular la evenimentul sus-menţionat.
[7] Mai exact, în arhiva Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C al P.C.R.
[8] Dat fiind faptul că, la acel moment, V.I. Lenin era, indisutabil, unul din cei mai importanţi oameni politici ai lumii, iar întâlnirea cu el, dacă ar fi fost reală, ar fi trebuit să-l determine pe poetul român să facă referire la ea, eventual chiar şi să se laude că a avut privilegiul de a întâlni pe noul „ţar” de la Moscova. Chiar dacă ea ar fi avut, totuşi, loc, se pare că a fost doar spre a transmite mesajul cercurilor francmasonice vest-europene, ceea ce ar explica reţinere, ulterior, a poetului de a se referi la acest eveniment.
Ca om politic, Octvian GOGA a avut destule abilităţi, inlusiv capacitatea de a descoperi oportunităţi oferite, în diverse momente, cum ar fi fost o astfel de întâlnire, spre a-şi promova interesele politice proprii. Credem că, dacă întâlnirea ar fi avut loc cu adevărat, omul politic Octavian GOGA ar fi găsit prilejul de a se folosi de ea, în vreun fel, în interesul lui. Nu cred că ea nu l-ar fi influenţat în nici un fel. Dar cei care cunosc cât de cât comportamentul lui Octavian GOGA, ca om politic, trebuie să recunoască faptul că, de-a lungul întregii sale activităţi politice, el a rămas consecvent în a condamna şi respinge comunismul ca idee şi doctrină.
[9] Această informaţie mi-a fost comunicată verbal, în vara anului 1968, dacă nu mă înşel,de cunocutul ziarist Ion Clopoţel, care a fost, vreme de câteva zile, oaspete al Veturiei GOGA a Ciucea. Ion Clopoţel, un foarte avizat cuoscător al vieţii politice româneşti interbelice, a fost primul care mi-a vorbit despre apartenenţa poetului la Francmasonerie, subliniind, însă, caracterul prfund naţional al acestei activităţi desfăşurate de GOGA.
[10] Abordând, în discuţii, cu diverşi intelectuali clujeni, acest subiect mi s-a sugerat faptul c-ar fi existat o legătură certă între atitudinea lui Octavian GOGA de neîmpăcată combatere şi condamnare a comuinsmului şi sentimentele lui anti semite, având în vedere componenţa mişcării comuzniste din România în acele momente.
[11] A se vedea, în acest sens, Decizia M.A.I. nr. 7885 din 3. I. 1948, prin care Octzavian GOGA, ca sciitor, va fi pus la index. Pentru mai multe detalii şi precizări, recomand lectura studiului nostru Dan BRUDAŞCU – Octavian GOGA – un poète maudit?” sau a cărţii Dan BRUDAŞCU – GOGA şi criticii săi, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2008.
[12] Mă refer concret la finalizarea construcţiei Mausoleului şi, în 1968, la deschiderea oficială a Muzeului memorial Octavian GOGA.
[13] Mihai RALEA sau Mihail RALEA (n. 1896, Huşi – d. 1964) a fost eseist, filosof, psiholog, sociolog, diplomat, om politic de stânga, profesor la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române, director al revistei „Viaţa românească” (din 1933).
Mihai Ralea s-a născut în 1896 la moşia familiei sale de la Huşi.
Ca om de litere, a anticipat ideea de operă deschisă (opera aperta) a lui Umberto Eco în lucrarea „Despre critica literară”. A întemeiat o îndrazneaţă „ontologie a obstacolului” pe care a şi aplicat-o în cea mai importantă carte a sa – „Explicarea omului”. Opera sa vastă cuprinde şi: „Interpretări” (1927), „Pagini de memorialistică. Memorialul” (1930), „Atitudini” (1931), „Valori” (1935), „Nord-sud” (1945), „Explicarea omului” (1944-1945), „În extremul Occident” (1955), „Cele două Franţe” (1956), „Istoria psihologiei” (1958, în colab.), „Sociologia succesului” (1962, în colab.), „Introducere în psihologia socialǎ” (1966, în colab).
După abdicarea lui Mihai I, în decembrie 1947, în Republica Populară Română, Mihai Ralea a fost numit Ministru plenipotenţiar la Legaţia Română din Washington. Ulterior, a fost reprezentant al României la UNESCO.
A sprijinit prin declaraţii şi chiar implicindu-se activ în politică, instaurarea comunismului în România. Din acest motiv şi-a atras adesea critica şi dezaprobarea intelectualilor care nu aveau vederi comuniste, mulţi dintre ei închişi, pe motive evident politice, de noua putere comunistă de la Bucureşti
[14] Mihail Ralea era, nici mai mult nici mai puţin, decât directorul Fundaţiei Culturale Regele Carol al II-lea, şi al Eiturii cu acelaşi nume, funcţie încredinţată lui de monarh doar datorită bunei colaborări existente între cei doi.
[15] Înainte de numire, acad. M. Ralea a avut o întrevedere cu Ana Pauker, în acel moment ministru de Externe. Întrebat ce grad avea în Fracmasonerie şi aflând că deţinea doar gradul al 3-lea, Ana Pauker a intervenit, prin membri ai familiei proprii, obţinându-i viitorlui diplomat gradul 21. Ea susţinea că doar o persoană ce deţine cel puţin gradul 18 în Franmasonerie ar fi putut să-şi ducă la îndeplinire mandatul încredinţat, ar fi putut fi primită şi acceptată de membrii Francmasonerei nord-americane, care controlau întreaga scenă politico-dipomatică de la Washington Ajutorul Anei Pauker a fost răsplătit, de altfel, de M. Ralea prin sprijinul acordat noilor autorităţi comuniste de la Bucureşti, impuse de Moscova, în sensul recunoaşterii lor de către vest-europeni
[16] De altfel, Octavian GOGA, cu siguranţă la insitenţele soţiei sale, l-a numit, tot ca director de puşcărie, la Sibiu, pe fratele acesteia, Pompiliu Mureşan, care, ca pregătire, era muzician. Deci, nu nepoata, ci cumnatul. Nimic nu e nou şi nemaintztâlnit în politica românească!
[17] Sunt şivoci care susţin chiar că se poate coborî şi mai mult în istorie, eventual cel puţin până în epoca fanariotă.
